Apropiindu-se de text, criticul literar se vede continuu sfâșiat de o eternă dualitate : el este un cititor căruia îi este (totuși) interzis să « uite » de sine în plăcere. Deși este (mai ales el) conștient că există pe undeva « o mistică a textului»1, criticul trebuie să pătrundă în singularitatea textului printr-o portiță îngustă, cu grație și naturalețe, fără a lăsa să se vadă bagajul considerabil pe care-l poartă cu sine, bine condimentat întotdeauna cu un fond ideologic care trebuie luat în seamă.
În egală măsură ideolog și critic literar, Titu Maiorescu pleacă în demersurile sale de la o paradigmă teoretică cu implicații culturale mai largi, teoria « formelor fără fond », formulă al cărei prestigiu de sorginte clasică (= studiat în clasă) a depășit de mult timp orice discutare serioasă a ei. Criteriile sale aparțin însă mai ales unui legiuitor cultural și mai puțin unui critic literar. De aceea și remarcă Lovinescu – precum vom vedea mai jos – faptul că Maiorescu a optat pentru o critică exclusiv culturală, normativă și generală. Ideologia lui Maiorescu este însă predominant negatoare (de altfel – unul din lucrurile care le-au fost cel mai des reproșate junimiștilor în epocă) și el se simte în largul său doar întrucât pleacă de la o premisă polemică, aspect care poate fi observat inclusiv în ceea ce privește titlurile textelor sale – În contra direcției de astăzi în cultura română sau Observări polemice, de exemplu. Un studiu clădit explicit pe ideologia formelor fără fond este În contra direcției... (1868), în care, după un mic excurs critic, Maiorescu expune aceeași ideologie spre a cuprinde apoi în doar câteva pagini toate aspectele civilizației române din epocă : lingvistică, literatură, instituții. Plecând de la o premisă clară (« lipsa de orce fundament solid pentru formele dinafară ce le tot primim »), Maiorescu se mișcă fără complexe pe toată gama vieții publice, deoarece – fiind conștient că se întemeiază pe o bază ideologică solidă – mersul logicii sale este ușor. După ce a demonstrat modul în care sunt falsificate filologia și instituțiile, Maiorescu revine asupra bazei sale ideologice, întrucât demonstrația a fost făcută. Dacă, uneori, simte că aceasta nu este suficientă, Maiorescu se poate și juca, inventând un fals fond ideatic : mărturie stă magistralul început al studiului Beția de cuvinte, primul paragraf punând cu larghețe premisele cercetării, preluate pur și simplu din istoria naturală. După ce a fost formulată premisa, restul e simplu : citatul bine ales și comentariul mușcător.
Mai este la fel de degajat Maiorescu și în studiul Eminescu și poeziile lui(1889)? Lipsindu-i polemica, el începe cu un enunț oarecum banal, care pare să-l fi determinat să se simtă obligat să scrie despre Eminescu : « Se cuvine dar (...) să încercăm totdeodată a fixa individualitatea omului care a personificat în sine cu atâta strălucire ultima fază a poeziei române din zilele noastre. » Considerațiile despre viața și despre cultura poetului sunt menite să diferențieze eul empiric eminescian de cel artistic, prezentând și avantajul că sunt scrise de cineva care l-a cunoscut bine pe Eminescu ; însă, de îndată ce trece la analiza operei, Maiorescu „îngroapă” exegeza într-un lung șir de citate, presărate pe alocuri cu platitudini (« Nu au existat, nu vor exista în poezia română versuri mai frumoase decât acestea. »), ceea ce face ca versurile lui Eminescu să se întindă pe pagini întregi, iar discursul lui Maiorescu să ocupe câteva rânduri, ultima parte a studiului dând mai curând impresia de antologie. Cu alte cuvinte, Maiorescu are impresia că strategia sa obișnuită în cazul criticii negative (aceea relevată de Nicolae Manolescu – criticul lasă opera să se compromită singură citând-o2) poate fi aplicată și în sens invers – citatul este în măsură să ilustreze valoarea scriitorului, criticul lăsând în acest caz opera să se afirme singură.
Interpretându-l tocmai pe Maiorescu, Eugen Lovinescu încearcă să scape de acest „dictat” al ideologiei și să îmblânzească modelul maiorescian pe care-l percepe, de bună seamă, drept prea constrângător. Pe de o parte, în capitolul XVI din partea a doua a studiului său Titu Maiorescu (1940), Lovinescu insistă asupra raportului lui Maiorescu cu esteticul, încercând să identifice în critica mentorului Junimii motivațiile demersului acestuia. În spatele discursului critic lovinescian se întrevede o anumită indulgență, chiar dacă intenția lui Lovinescu nu a fost neapărat aceea de a-l „lua de sus” pe Maiorescu. Cum însă Lovinescu se situează pe o anumită direcție ideologică limpede – aceea de a-l susține și a-l combate totodată pe Maiorescu din punctul de vedere al sincronismului – el pune de la început premisa prin care îl scoate pe criticul Junimii din sfera literaturii : critica pe care Maiorescu a cultivat-o a fost exclusiv culturală, iar influența exercitată în epocă în toate domeniile se explică prin logică și bun-gust. Pe Lovinescu pare a nu-l interesa nimic din ce iese din sfera ideologiei sale, distanța luată față de Maiorescu fiind afișată la modul unei amabilități pe care am numi-o „perfidă”: « lupta împotriva a tot ce părea că anticipează, că reprezintă o „formă fără fond” »; «În literatură, eroarea capitală i se părea același naționalism...»; «înlocuind pe cât se putea cuvântul de „patriotic” sau național prin „politic”» (sublinierile ne aparțin). Chiar dacă constatările lovinesciene în plan estetic – combaterea formei fără fond, vocația examinării în cadre generale, cultivarea bunului-gust – sunt neîndoios reale, se observă că Lovinescu îl privește pe Maiorescu dintr-un punct de vedere pe care l-am putea numi fără a greși mutația valorilor critice, accentuând faptul că sensibilitatea critică a acestuia nu mai poate fi acordată cu o anumită actualitate. Privindu-l sincronist pe Maiorescu, Lovinescu sfârșește pe un ton absolut indulgent: « Structura lui a corespuns exact necesității momentului...» Tonul este însă cel care diferă față de Maiorescu : atunci când Lovinescu își pune în practică ideologia, el cultivă un stil precaut, ce se vrea chiar dubitativ pe alocuri.
Limita dintre ideologie și critică este însă păstrată cu ușurință de George Călinescu. În Tehnica criticii și a istoriei literare (1938), Călinescu se simte obligat să combată prejudecățile ideologice privind istoria în general și istoria literară în special:
- istoria literară presupune obligatoriu criteriul estetic, ceea ce exclude de la bun început caracterul obiectiv al acesteia ;
- punctul de plecare în istoria literară este opera în sine, această istorie fiind mai puțin o succesiune de fapte și mai curând o alăturare de structuri și o suprapunere de valori.
Călinescu nu judecă deci actul critic adoptând postura olimpiană și distantă a lui Maiorescu, ci își rezervă un loc alături de scriitor. Simpla poziție teoretică fiind una mediată, Călinescu încearcă să înlăture acest neajuns tratând critica drept o vocație, asemeni oricărei arte. Critica și creația se întâlnesc pentru el până la un punct, după o formulă care și-a dobândit consacrarea: « Simțul critic e actul creator eșuat...» - ceea ce-l duce la postulatul că un critic are datoria de a rata cât mai multe genuri, spre a ajunge să înțeleagă procesul de creație artistică.
Călinescu pare totuși a neglija faptul că experiența criticului nu este una inocentă în sine, deoarece ea trece prin cunoștințele de istorie literară ale acestuia ; în consecință, poziția criticului este fatalmente mediată. În limbajul critic folosit acesta nu se poate dispensa de anumite concepte specifice, care presupun tocmai o asemenea mediere (conștientă sau nu). Cu alte cuvinte, Călinescu se află în interesanta postură de a-și nega baza ideologică, deși aceasta există neîndoios. Pe de altă parte, el își intuiește propria limită, vorbind despre o răsfrângere a actului creator care dă naștere simțului critic. Se poate deci spune că ideologia lui George Călinescu este...fundamental antiideologică. Fără îndoială, pe undeva și Călinescu pleacă vrând-nevrând de la anumite precepte, dar acestea sunt artistice și raportate continuu la opera în sine. Chiar dacă se ferește să o spună prea explicit, pentru Călinescu a face critică înseamnă – spre a-l parafraza pe Camil Petrescu – a avea o „sensibilitate năzdrăvană”, metoda și instrumentele critice venind să i se adauge acesteia.
Sigur, definirea simțului critic ca act creator eșuat își are farmecul ei, dar și aici se pornește de la o prejudecată: aceea a deplinei conștientizări a eșecului actului creator, care însă nu este definit ca atare. Cu alte cuvinte, încercând să se debaraseze de o prejudecată ideologică, Călinescu ajunge în situația de a-și crea el însuși propria ideologie, mascând-o însă.
Mai ales acest ultim exemplu demonstrează că orice critic are nevoie de o ideoogie, cu condiția să-i conștientizeze rolul și să nu o trateze exclusiv ca atare.

Răzvan Ventura