Și acum să vorbim despre tine, Moarte. Ești tu atât de crud precum vrei să pari? Cred că în sufletul tău există o luptă, pentru fiecare fiintă pe care o răpești. De fapt, pe drept vorbind nu ne răpești niciuna. Ne lași prietenii, părinții, frații și surorile, ca apoi noi să facem ce vrem cu ei. Putem să-i păstrăm în camera de zi sau să-i împăiem, de exemplu.
Nu o dată m-am gândit cum poate fi atunci când o să vii. Poate o să fie vară... Poate n-o să fie. Eu te apreciez. Pentru tot binele pe care îl faci. Datorită ție viața noastră are sens. Până la urmă datoria ție s-a inventat și noțiunea de viată. Dacă nu am pleca niciodată, oare cum ar putea fi? Eu unul, m-aș adapta cu greu la acea realitate. Ce aș face o eternitate? M-aș face scriitor, aș conduce cele mai puternice mașini... Aș mai face înca un miliard de lucruri. Dar, după asta? Ce sens ar mai avea existența? Pentru ce să mai trăiesc? Ca să-mi văd copii mari? Mi-am amintit, ei nu vor muri niciodată. Să-mi împlinesc idealul? Aș putea împlini 25 de idealuri. Dar până la urmă tot mi-ar veni acru de atâta viață.
Dumnezeu a știut ce face, când te-a creat. A fost o idee buna. Și până la urma de ce atâta plânsete și bocete pentru o persoană? Plângem și ne supărăm pentru că așa am fost învățați să facem. Un lucru interesant este că, există oameni care petrec atunci când un om moare. Se bucură, cântă și dansează. Da, da o să ziceți că ei fac asta pentru că așa au fost învățați de religie sau alți factori externi. Oricum Omul, vorbind la nivel planetar, reprezintă și el o mică parte din tine, Moarte. De fapt, dacă mă gândesc mai bine tu nu ești o entitate separată, chiar dacă omul asta tot încearcă să sugereze. Minciuni... Dezinformare și o dorință morbidă de a nu ne recunoaște originea și construcția noastră. Noi am fost creați sau am evoluat. Creați bine n-am fost. Avem în noi înscris, în celulele noastre , în adâncul ADN-ului, în genele care ne sunt particulare fiecăruia, o mică informație, dacă îi pot spune așa, care declanșează o degradare celulară accentuată. Această degradare se produce într-un ritm mai alert decât nașțerea celulelor. După cum bine ați observat, totul pornește din străfundurile corpului și ființei noastre. Ce ar fi fost dacă natura ar fi omis existența acestora și corpul nostru ar fi funcționat fără nicio problemă, timp de sute de mii de ani? Nu ar fi fost nimic. Așa cum reușim să trăim până la vârsta de 20 de ani fără nicio problemă, când balanța este înclinată către dezvoltare, așa am putea să trăim și până la 2000 de ani...
Corect, incorect, absurd, rațional, ceea ce este în jurul nostru este. Și atât. Nimeni și nimic nu poate schimba realitatea înconjurătoare. Cu siguranță voi muri. Sunt sigur de aceasta. Mai devreme sau mai târziu tot o voi face. Pentru mine nu aceasta este problema. Problema este că moartea vine pe neașteptate... Te ia din pat, din parcare, din biserică, de unde nici nu te-ai gândi. Nu stă la discuții. Nici măcar nu-ți spune că este ea. Așteaptă, făcându-te să-ți dai seama singur de prezența acesteia. Ciudat, nu?
Scriind ultimele rânduri, am devenit trist gândindu-mă la tine, domnule Moarte. M-am gândit la faptul că nu voi reuși să fac ceea ce mi-am propus. Totuși, trebuie să-ți faci meseria. Acestea sunt afacerile, m-am băgat... Trebuie să și ies.