poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ Apoi reîncepe forfota obișnuită
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-03-24 | | “Cu cât ne privim mai bine – și a trebuit mereu să ne privim, să ne măsurăm puterile pentru a nu ni se prăbuși așezările – cu atât mai mult se pot vedea acele contururi proprii, ceea ce ne distinge, mereu îmbogățiți tocmai datorită împrejurărilor așa de complicate în care am fost.” O imagine a istoriei în care nu ne recunoaștem, în care nu vedem o întrepătrundere inima – rațiune, o oglindă a istoriei în care nu ne reflectăm așa puri, reali, bolnavi, schilodiți sau puternici, așa cum am fost cu adevărat, nu e decât in tablou, însă nu un tablou etern, împietrit ci un tablou ale cărui culori se șterg, devin incolore treptat, … mai rămînem doar pete, umbre și penumbre … „Toate trebuie să le rostim așa cum au fost, chiar și bolile pe care le-am avut, unele din neglijență, altele din contaminare”1, pentru că un neam fără o memorie e gol, iar golul e preluat, umplut … de alții. Trebuie să ne privim cât mai des în oglinzi, în fântâni limpezi, pentru a ne cunoaște, chiar dacă avem un parcurs un drum lung și anevoios, cu granițe imaginare, cu poduri frânte, cu râuri secate … Oglinda ne spune ce suntem ! Istoria nu trebuie doar citită, ci meditată ! O problemă extrem de interesantă și confuză în același timp, mai ales pentru România, țară aflată la confluența Est–Vest, este o anumită prejudecată care stăruie în ceea ce privește repartizarea țărilor europene în occidentale și orientale”, paradoxala “fatalitate” istorică. Pentru noi este în primul rând o problemă a identității, a cunoașterii. Este foarte greu de format niște frontiere fixe, de deslușit aceste diviziuni, pentru că, la un moment dat “Marsillia era mai grecească decât Tomisul ! Multe secole Spania este mai orientală decât Polonia și chiar decât țările românești, și un timp, decât Illiricum. Puțin timp înainte de primul război mondial, Unamundo vorbea despre necesitatea unei băi europene a Spaniei, iar Ortega Y Gasset ținea să-și intituleze publicația Revista de Occidente, și își propune o Spanie nouă, adică o desorientalizare, o desafricanizare.”2 Contează probabil influențele orientale sau occidentale care dăinuie, care se statornicesc în spiritul unei națiuni. Această confuzie, această “luptă” Occident – Orient prefigura în timp un conflict între civilizație și misticism. Occidentul tehnicizat și Orientul mistic, împietrit, statornicit în tradiție, cu valori stabile. Apoi apar tradiționaliștii și moderniștii,ortodoxiștii și raționaliștii. Realitatea geopolitică a României ne-a dus în pragul unei grave erori: ori a nega latinitatea îndreptându-ne spre orient, ori a distruge dimensiunea oriental-balcanică, greu de uitat. Aflați în imposibilitatea de a ne caracteriza exclusiv occidentali sau orientali, apare problema includerii României efectiv în Balcani, sau, măcar într-un “nucleu balcanic“. Occident, Balcani, Orient, România, Europa de Sud-est, … România s-a aflat tot timpul la graniță ! România a fost dintotdeauna un pod, o punte. România e o țară occidentală ! Dimensiunea orientală, însă nu dispare, nu se topește, dar nici nu țășnește ca jetul unei balene-fantomă. Influențele din Orient nu pot fi nici negate, nici uitate, mai ales că ele exista, răsuflă prin fiecare din noi, e firea noasrtă. Vrem să fim latini, pur occidentali, însă, cât de frumos spunea Lucian Blaga ! – “suntem mai mult“. Cât despre Balcani, nu-i putem muta. Într-o carte a scriitorului ardelean Coriolan Gheție (“În dialog cu istoria“) m-am oprit la câteva idei asupra problemei balcanice: “Nu ne poate fi în gând să apărăm o puritate biologică și spirituală, care nu se găsește nicăieri, dar ce să facem cu acele insigne pe care poporul acesta nu le-a purtat, nu le-a însușit, oricât de strălucitoare ar fi fost, pentru simplul motiv că nu aderau și orice injocțiune neasimilabilă deformează ținuta spirituală a unui popor, care, oricât de complexă ar fi, nu este un carnaval“.3 Nimic mai neadevărat ! Părerea mea este că se apăra “puritatea biologică“ , iar acele insigne poporul le-a purtat, și le-a însușit, și n-au fost întotdeauna atât de strălucitoare cum par, din contră ! E adevărat, dominantă e dimensiunea occidentală, trebuie acceptată însă și coordonata orientală, balcanică, fără a “desacraliza Scoala Ardeleană“. “Oricâte principii avansate – continuă autorul – ar fi avut Mavrocordat, fanariotismul ca totalitate este respins placentar, iar o literatură fanariotă nu e tot atât de exotică, oricât de mistică ar fi, ca un western. Aceasta nu înseamnă, pe alt plan mai general sud – est european, că nu putem cinsti lumea lui Anton Pann, chiar dacă nu toată e a noastră, sau să nu ne mirăm de Isarlâcul barbian, fără a întrezări prin acesta vreo direcție culturală proprie. Admirând, literar, cartea lui Matei Caragiale, oricât ai căuta prin țară pe Craii lui, ni-i vom găsi decât prin zone extratoriale“.4 Cert este că, după Anton Pann, prin secolul XX, și Ion Barbu și Mateiu Caragiale au căutat un refugiu în lumea feerică pur balcanică. Pe amândoi îi găsim la Balcic, Barbu copilărește în Giurgiu. Balcicul era probabil un “spațiu oriental-balcanic de basm“. Veneau în cafenelele Balcicului pictori și scriitori – Steriadi, Ștefan Dumitrescu, Șirato, Dărăscu, Lucian Grigorescu, Tonitza, Iser, Paul Miracovici, Sabin Popp, Vasile Popescu, Ștefan Constantinescu, Adrian Maniu, Camil Petrescu, Oscar Walter Cisek, Jean Bart, Ion Pillat, Mateiu Caragiale, Ion Barbu, Ionel Teodoreanu și alții. Și de ce se adăposteau toate aceste personalități ale culturii române într-un loc precum Balcicul? De ce fugea uneori de civilizație un poet ca Barbu sau Pillat, ce căuta în cafeneaua mistică Matei Caragiale? Era oare Balcicul un ținut cu o frumusețe de basm? Probabil! Și de ce oare amintesc de acest spațiu? Balcicul e o “fereastră deschisă spre feeriile Orientului, e un mic rai, în care realitatea e atât de aproape de vis ! E poate lumina reflectată din tabloul celor 1001 de nopți, unde marea e leneșă, încropită, iar soarele o inundă cu lumina-i meridională, e locul unde poți crea frumusețe din orice, e dezvoltare în contraste de culori, aici n-ai timp să te gîndești la mizerie”.5 Toți și-au găsit refugiul într-un spațiu balcanic, atât de criticat (de occidentali), toți au petrecut o clipă pentru a contempla spiritul, pentru a polemiza cu spiritul, și nimeni nu se rușina aici de mulțimea de români, turci, greci, țigani, bulgari care-și sorbeau cafeaua zgomotos, care-și fumau trabucurile cuprinși de o lene ce nu le zdruncina sufletul. Asemeni lumii lui Anton Pann, bărbații merg la cafenea, “trântesc un ban”, poruncesc ciubuc, o lulea, chesele, cafea (“după cum astăzi se crede că n-ar putea fără ea”), se cinstesc cu “un bonjur”și se cercetează de negoț cu “rezon bun”. Și Cisek compune romanul "Tătăroaica" , Ion Pillat își elaborează volumul "Balcic", Bucuța scrie "Maica Domnului de la mare", Jean Bart lucrează o bună parte din "Europolis", Agatha Bacovia scrie paginile din "Terase albe". Nu pot să cred că soarele care strălucește deasupra Isarlâkului barbian nu seamănă un pic cu soarele din Balcic, iar lumea cosmopolită, gălăgioasă și leneșă trebuie și ea să apară. Iată de ce misticismul, feeria orientală e importantă pentru literatura română, iată de ce balcanismul, dimensiunea pur orientală nu trebuie negată exclusiv în favoarea latinității românești. Balcicul e un simplu exemplu de spațiu dominat de un soare mediteranian, cu țigani, români, bulgari, greci, tătari cre se scaldă în apele unei mări liniștite. Balcicul era un loc pur balcanic, oriental, sudic, în care spiritul s-a opus, atât cât a putut, civilizației. Era imaginea Bucureștiului asemănătoare cu cea a Balcicului? Desigur, nu ! Însă influențe orientale apar! Cum ar fi un București fără muzică, țigani, piețe aglomerate? De fapt cum ar arăta o Românie fără București, muzică, țigani, șvabi, greci, bulgari, turci, tătari? Se dorea însă în Bucureștiul secolului XX o occidentalizare, România se îndrepta spre civilizație. Se punea accent pe latinitate, doream să fim doar latini, dar, “suntem mai mult” Occidentul și Orientul se întrepătrund sublim în România. Fumatul și cafenelele, vestimentația și dansul, lumea pestriță, leneșă, caracteristică sudului se combină cu elemente inovatoare,caracteristice nordului tehnicizat. În cartea sa "Balcanii și balcanismul", scriitoarea bulgară Maria Todorova, oferă un capitol întreg termenului "Balkan" , abordându-l ca un exercițiu de polisemie, termenul tehnic folosit pentru a descrie “felul în care un semnificant anume are întotdeauna mai mult decât un singur înțeles, deoarece, înțeles este un efect al diferențelor din cadrul unui sistem mai larg“, unitatea acestei noțiuni constă în abilitatea sa de a arăta “modul în care anumiți indivizi și anumite comunități pot crea noi înțelesuri din semne și produse culturale care vin de departe“. 6 Povestea termenului "Balkan" e confuză, deoarece termenul apare cu sensuri diferite de-a lungul timpului. În 1794, călătorul englez John Morrit, face o călătorie în Levant. Pasiunea proaspătului absolvent al universității din Cambridge pentru “ruinele vechii glorii“ l-a condus de la Londra de-a lungul Europei, la Constantinopol, și de acolo la Troia, Muntele Athos și Atena. Pe drumul de la București la Constantinopol, a traversat munții Balcani prin trecătoarea Șipka în Bulgaria, scriindu-i surorii sale: “Ne apropiem de pămîntul anticilor. Am dormit la poalele muntelui pe care l-am traversat a doua zi, munte care desparte Bulgaria de România (vechea Tracie) și care, deși acum disprețuit cu numele de Bal Kan, nu e altul decât personajul cunoscut în vechime ca muntele Haemus“.7 Aceasta e prima dată cînd lanțul de munți ce desparte Bulgaria de la est la vest și merge paralel cu Dunărea a fost numit Balkani în literatura engleză. Ca și englezii, majoritatea călătorilor europeni înainte de secolul al XlX-lea preferau să folosească termenul clasic de Haemus. (Aemus era pentru vechii greci și Haemus pentru romani). Dar Haemus nu era singura denumire a lanțului muntos. Cea mai veche menționare a numelui Balkan provine dintr-un memorandum (secolul al XV-lea) al scriitorului umanist și diplomat Fillipo Bounaccorsi Callimaco. În memorandumul său din 1490 către Papa Innocențiu al VIII-lea, Callimaco a scris că localnicii folosesc numele Balkan pentru munte: „Quem incolae Balchanum vocant”. Cuvântul Balkan e folosit apoi, pe rând, de germanul Solomon Schweigger (1577), de Martin Grunberg (1582), deși el l-a atribuit Ropodilor, de Reinhold Lubenau (1628), de călătorul armean Simeon trir Lahatsi (1608), de Ruggier Boscovich (1762). Balkan și Haemus, ambele forme au fost folosite împreună, sau alternativ: „Balkan sau muntele Haemus”, „Haemus, pe care otomanii îl numesc Balkan” Cei doi termeni au continuat să fie folosiți și pe parcursul secolului al XIX-lea. Din 1820 Balkan afost termenul preferat, deși nu exclusiv. Până în 1828 termenul "Balkan" a fost folosit exclusiv ca sinonim pentru muntele Haemus. Primul care a folosit numele de "Balkan" pentru a desemna întreaga peninsulă a fost călătorul Walsh, însă cel care a făurit termenul „Peninsula Balcanică” a fost geograful german August Zeune în lucrarea sa "Goea": „la nord această Peninsulă Balcanică este separată de restul Europei de lungul lanț muntos al Balcanilor sau vechiul Albanus, Scardus, Haemus, care, în partea de nord-vest, ajunge până la Alpi în mica Peninsulă Istrian și la est se pierde în Marea Neagră în două ramuri.”8 Părerea eronată că munții Balcani constituie granița de nord a peninsulei l-a făcut pe Zeune să o numească Peninsula Balcanică. Deși "Balcan" a intrat tot mai des în vocabularul cercetătorilor și comentatorilor, foarte puțini erau conștienți de înțelesul său exact. Maria Todorova ne spune că „Morrit nu a prezentat denumirea peiorativă a vechiului Haemus. Cuvântul Balkan e legat de noțiunea de munte: majoritatea dicționarelor otomane și turcești îl definesc ca munte sau lanț muntos, unele îl numesc munte împădurit, altele trecătoare printre munți cu păduri dese și stânci; balkanik înseamnă munți cu păduri dese sau zonă aspră. Chiar și astăzi este folosit în partea de nord-vest a Turciei pentru loc stâncos. După părerea lui Halil Inalcik, otomanii au folosit pentru prima dată balkan în Rumeli cu înțelesul său general de munte, urmat de substantive sau adjective pentru a specifica geografia exactă. Astfel, Emine-Balkan erau văile cele mai de est ale lanțului Balkanilor ce coborau în Marea Neagră; Kodja-Balkan (muntele cel mare) era lanțul principal Ungurus-Balkan (munții ungurești) era denumirea pentru Carpați și așa mai departe”.9 Este acceptat faptul că numele balkan a intrat în peninsulă odată cu sosirea turcilor otomani. Ca etimologie, alegem varianta lui Inalcik, ca derivat al cuvântului „noroi” (balk) cu sufixul diminutival turcesc „-an.” Cu timpul, lăsând de-o parte eroarea lui Zeune, Peninsula Balcanică devine sinonim cu Europa de Est, apoi, în1919 albanezul Christo Dako a folosit Orientul Apropiat ca sinonim pentru Balcani. În secolul XX cuvântul Balkan capătă din ce în ce mai mult o conotație politică. Interesantă e și discuția care ține de țările componente ale acestei peninsule, sau, mai bine Europei de Sud-Est. Karl Kaser realizează o abordare geografică, delimitându-i granițele cu munții Carpați la nord, Marea Neagră la est, Marea Egee la sud și Mările Ionică și Adriatică la vest. Astfel cuprinde Slovacia, Bulgaria, Ungaria, România, fosta Iugoslavie, Albania, Grecia, și Turcia europeană. Ungaria este inclusă Europei de Sud-Est dar e omisă din Balcani. În anumite cazuri și România a fost exclusă din Balcani, deci termenul, conceptul de Balcani a fost folosit fie ca sinonim, fie mai restrâns decât Europa de Sud-Est. Dacă Ungaria e scoasă exclusiv din Balcani, problema României este destul de controversată. România nu e eminamente balcanică, însă trebuie inclusă, ca și Grecia într-un „nucleu balcanic”. Alți geografi consideră, în afară de Grecia, Bulgaria, Albania, fosta Iugoslavie, balcanice numai partea din Dobrogea a României și partea europeană a Turciei. Alții, conștienți că granițele politico-geografice și fizico-geografice nu coincid, includ întreg teritoriul României, dar exclud Turcia. După toate aceste polemici, nici până astăzi nu s-a clarificat conceptul de Balcani, mulți îl folosesc în sens peiorativ, și asta datorită multitudinii de sensuri pe care le-a avut de-a lungul timpului. Să nu mai vorbim, de „cea mai importantă variabilă ce derivă din Balcani – balcanizarea, folosit de mai multe ori pentru a desemna procesul de fragmentare naționalistă a fostelor unități geografice și politice în noi state mici cu o viabilitate problematică, ca Balcanii în timpul războaielor Balcanice din 1912-1913, apoi e evocat de dicționarul modern italian ca sinonim pentru despotism, revoluții, război de querilă, prezente frecvent în țările balcanice (și în alte zone), deosebit de semnificativă este folosirea termenului ca o amenințare inevitabilă.” Jurnalistul Paul Scott Mowrer înțelegea prin balcanizare „crearea, într-o regiune de rase amestecate fără speranță, a unui amestec de state mici, cu populații mai mult sau mai puțin înapoiate, slabe din punct de vedere economic și financiar, lacome, intrigante, înspăimântate, o pradă continuă pentru mașinațiunile marilor puteri și pentru impulsurile violente datorate propriilor pasiuni.”10 Termenul a fost apoi folosit în lumea academică de exponenții unor vederi politice diferite și de multe ori opuse: multiculturalismul a fost identificat cu balcanizarea și folosit pentru a exprima specificitatea excesivă, o metaforă a postmodernismului și postcomunismului. Care este însă rolul Balcanilor în Europa? În ce relație se află el cu Orientul? Peninsula Balcanică joacă un rol foarte important în „conflictul” confuz dintre Occident și Orient, mai ales că țările balcanice intră în sfera de influență a celor două entități incompatibile, a celor „două antilumi”, dar antilumi complete. „Balcanii au evocat întotdeauna imaginea unui pod sau a unei răspântii, au fost deseori comparați cu o punte între Est și Vest, între Europa și Asia ”. Referitor la greci un scriitor scria: „Grecul este din punct de vedere rasial și geografic, european, dar el nu este occidental. Distincția este acceptată atât de grec cât și de străin. El este oriental într-o sută de feluri, dar orientalismul lui nu e asiatic. El e puntea dintre Est și Vest. Balcanii au devenit granița dintre diferite stadii de dezvoltare, evocând etichete de tipul: semidezvoltat, semicolonial, semicivilizat, semioriental.” Balcanii sunt văzuți ca lumina reflectată a Orientului, aerul de mister nefiind o caracteristică înnăscută a acestora. Valul de misticism oriental care cuprinde Europa occidentală „civilizată” în secolul trecut este un proces deosebit de interesant mai ales pentru țările balcanice aflate la confluența Est-Vest, care nu rămân deloc neutre în fața acestui fenomen. În Europa secolului XX, după cea dintâi conflagrație mondială, marile valori pe care omenirea le cucerise păreau definitiv spulberate, însăși geografia teritorială a Europei centrale și răsăritene se modificase. Imperiul Austro-Ungar a încetat să mai existe, Þarismul dispare ca imperiu reacționar, socialismul se instaurează în cea mai mare țară europeană. Pe fondul acestei debusolări, apare brusc acest val nestăvilit de misticism importat din lumea împietrită a Orientului, în care aparent nimic nu se modificase, valorile erau stabile, și a unor curente europene care acum cuceresc teren. „Europa părea, cel puțin în partea ei occidentală, după diagnozele unui Spengler ori Kyserling, în situația unui muribund care are nevoie de transfuzie de sânge.”11 Se pune problema raportului dintre Occident și Orient, dintre civilizație și cultură, dintre rațiune și spirit. Infiltrările civilizației occidentale erau considerate nocive, pentru că pot atinge decât straturile superficiale ale vieții. Se dorea o sinteză Occident-Orient (Kyserling), un ideal de organizare, realizându-se astfel o „trezire a vieții spirituale în Occident după model oriental.”(Z. Ornea) Filozofii și gânditorii la modă din acei ani au devenit Spengler (Declinul Occidentului ), Kyserling, Berdiaev, Merejkovski, Tagore și alții. Atât Spengler cât și Kyserling și Berdiaev au văzut disoluția și demoralizarea Europei Occidentale (mai mult sau mai puțin) și au propus diferite soluții pentru aceste probleme: pentru Spengler Europa Occidentală se îndrepta spre civilizație, spre „cultura materială”, artificială, ușor de reprodus prin imitație și import, uniformizatoare și niciodată originală. Este uitat spiritul creator, e uitată cultura organică, specifică, care exprimă capacitatea creativă a geniului uman. Artificial-raționalul din Europa Occidentală epuizează vlaga creatoare a culturii. Antiraționalistul Spengler aduce în discuție în cartea sa chiar și tipologiile nietzscheane – faustucul și apolinicul pentru a accentua ideile sale privind expierea Europei Occidentale. În concluzie civilizația ucide cultura, omul faustic devine sclavul operelor sale. Kyserling aduce în discuție acea numită „cultură ecumenică”, singura care poate renaște cultura umanității. Umanitatea trebuie să redevină religioasă. „Creștinismul a contribuit în chip hotărâtor, de la cruciade încoace, la dichotomozarea Orient-Occident, ce a menținut, vreme de secole, o stare conflictuală și a dat naștere la desene simplificatoare ce grevează, în continuare, înțelegerea nuanțată a diferențelor de viziune dar și a complementarităților”.12 În această perioadă se aduc elogii modelului de viață spiritual,oriental, fascinației Orientului, unde totul e sedimentat și integrat în afecte și religios. Vinovat de despiritualizarea Europei Occidentale era raționalismul secolelor XVII–XIX, civilizația tehnicizată ce a anulat condiția spirituală a omului, deformându-l și alienându-i substanța originară. Salvarea era văzută în stările de spirit orientale, în creștinismul ortodoxist (Berdiaev). Deci, se preconiza o lume nouă, o lume în care opoziția este între Occident și Orient, între Vest și Est, între Apus și Răsărit, între civilizație și cultură, între rațiune și spirit, o lune nouă alcătuită din două antilumi, o lume în care e greu să mai deosebim clar ce e oriental sau occidental. Factorul cheie al acestei „ciocniri” dintre civilizații este probabil tradiția. Și tradiția s-a opus dintotdeauna inovației. Cert este că tradițiile definesc un popor. Inovația presupune renunțarea, mai mult sau mai puțin, la aceste tradiții, iar unor popoare, în special cele din Orient și balcanice, statornicite în tradiție, le e greu să facă acest pas decisiv spre civilizație. După părerea mea ar trebui să se facă o selectare a tradițiilor care trebuie păstrate, poate chiar un referendum. Într-un interviu acordat revistei de consemnări și atitudini „Balcanii”, condusă de Carol Roman și Victor Ionescu, Eugen Simion răspundea acestei probleme. „Nu vreau să fac pe înțeleptul rabinic, dar eu cred că au dreptate și unii și alții. Este și o ciocnire a civilizațiilor, inclusiv în Balcani. Dacă mergem mai departe, spre rădăcini, vedem că este o incompatibilitate, o asincronie; există forme diferite de manifestare, tradiții diferite. Bineînțeles că trebuie să respectăm toate tradițiile, dar sunt și tradiții greu de acceptat.”13 În continuare Eugen Simion dă un exemplu de tradiție islamică statornicită destul de greu de acceptat, mai ales într-o țară occidentală precum Franța. Se discuta pe tema prezenței Islamului în Franța, de exemplu dacă fetele trebuie să vină la școală cu vălul pe obraz. Eugen Simion acceptă și părerea orientală („dacă ne acceptați, acceptaține așa cum suntem”) și părerea occidentală(„trăiesc intr-o civilizație, trebuie să se integreze). O țară care a reușit să realizeze o sinteză arminioasă între tradiție și inovație este fără îndoială Turcia, în care găsim o „întâlnire a civilizațiilor”. „Turcia - nota Tufan Turenc în cotidianul care apare la Istambul, Hurriyet - este complet diferită; ea este singura țară laică din lumea musulmană; singura țară musulmană de sistem occidental, păstrându-și religia și credința sa”. Dacă Turcia a reușit, probabil cu ajutorul unui Mustafa Kemal (Ataturk), pot reuși și celelalte țări arabe. Totul ține de o selectare justă a tradițiilor. Dar ce a reprezentat Orientul necivilizat pentru Occidentul tehnicizat, de ce era nevoie de transfuzia orientală? Orientul a jucat un rol important în fuga de civilizație a occidentalului. În general Estul a constituit pentru Vest un „tărâm exotic și imaginar, sălașul legendelor, basmelor și minunilor; el a sintetizat opțiunea dorită și oferită, opusă lumii profane și prozaice a Vestului.” Orientul a devenit utopie, „el reprezenta trecutul, viitorul și Evul Mediu.” (Maria Todorova) Din admirația pe care i-o purtau romanticii s-au născut poemele lui Byron Childe Harold, Ghiaour și The Bride of Abydos, Westostlicher Diwan al lui Goethe, Itineraire de Paris a Jerusalem de Chateaubriand, Orientales ale lui Victor Hugo, Romanzero a lui Heinrich Heine și operele lui Pierre Loti, Theofile Gauthier, Samuel Coleridge, Thomas Moore și alții. Orientul a hrănit imaginația romanticilor, dar a devenit de asemenea un mod de evadare pentru liberali și naționaliști care se simțeau sufocați de întărirea conservatorismului și o reacție ulterioară războaielor napoleoniene, când Orientul „s-a transformat într-un simbol al libertății și bunăstării.” Străinii erau atrași de modelele de comportament și vestimentație orientale pe care și le-au însușit rapid: luxul fumatului în repaos (fumatul era asociat cu Turcia, Persia și Africa de Nord), cămășile lungi și halatele, veșmintele neprotocolare și altele. Pasiunea orientală dădea efectiv viață ! Balcanismul a evoluat în mare măsură independent de orientalism și, în anumite aspecte, împotriva sau în pofida lui. „Un motiv a fost geopolitic: tratarea separată a Balcanilor în cadrul istoriei complexe a Europei de Est, ca spațiu strategic diferit de Orientul Apropiat și Orientul Mijlociu. Pe tărâmul ideilor balcanismul a evoluat parțial ca o reacție la dezamăgirea așteptărilor clasice ale vest-europenilor, dar era o dezamăgire în cadrul unei paradigme ce fusese deja stabilită ca diferită de cea orientală.” Mai mult, caracterul predominant creștin al Balcanilor a hrănit timp îndelungat potențialul de cruciadă a creștinismului împotriva islamului. În ciuda multor încercări de a descrie creștinismul său (ortodox) ca fiind pur și simplu o subspecie a despotismului oriental și astfel un motiv inerent străin Europei și Occidentului, granița principală rămâne totuși cea dintre islam și creștinism. „Construirea unei identități balcanice idoesincratice, sau mai curând a câtorva identități balcanice, constituie o diferență semnificativă: ele au fost invariabil opuse unei alterități orientale. Aceasta putea fi orice: de la un vecin sau opozant geografic, la orientalizarea unei porțiuni ale propriului trecut istoric.”14 Echivalențele dintre balcanism, bizantinism și orientalism își au originea în cunoașterea distorsionată a istoriei sud-estice și orientale. De ce este atât de importantă această antinomie Occident-Orient pentru literatura română? Pentru România? A întărit specificul național al acestui popor sau dimpotrivă? Cine poate nega realitatea geopolitică a țării noastre? „România este așezată la confluența dintre Orient și Occident. Cu mari sacrificii de sânge și materiale, România a fost multe secole de-a rândul un avanpost al Occidentului la hotarele Orientului. Aceasta nu a alterat, ci dimpotrivă, a fortificat identitatea națională a poporului român. Așezat aici, la încrucișarea dintre două civilizații, poporul român și-a configurat, încă din vremurile tulburi ale etnogenezei sale, o fizionomie specifică în care s-au contopit deopotrivă trăsături ale tipului nordic și cel sudic.”15 Chiar și azi se discută problema confuză a poziției României în regiune, a relației României cu Balcanii, a acceptării. Într-o carte a redutabilului analist politic Vasile Pușcaș - Căderea României în Balcani,- aflăm: „România nu a reușit să-și definească poziția în regiune. Pot fi remarcate câteva etape de încercare a definirii așezării și relației României cu Balcanii. O dată România a fost stat balcanic, o dată a fost stat sud-est european, o dată a fost stat central european, în vecinătatea sud-estului european, în Balcani, o dată – pilon de stabilitate în Balcani.”16 Apar o serie de controverse, de discuții în legătură cu specificitatea națională a României. Aparținem de Orient, sau Occident? Suntem o țară balcanică? Avem trăsături de sorginte orientale sau „meridionale”, cum le numea Ion Pillat? Sigur că dimensiunea orientală, sudică nu trebuie negată, pentru că ne-ar fi imposibil să ne sustragem unei asemenea caracteristici. Problemele apar pe spațiul teritoriului nostru atunci când se neagă sau se absolutizează aberant aceste dimensiuni. Automat, absolutizând univoc aceste caracteristici negăm aproape total latinitatea și am ajunge la grave erori. La fel, ne este imposibil să bagatelizăm influența orientală, pentru că suntem o „rasă occidentală cu obiceiuri orientale”, așa cum ne definea Le Clerc. Ambiguitatea, impreciziunea conceptelor Occident–Orient a dat naștere multor polemici privind spiritualitatea românească, specificul național. Ambiguitate geografică și mentală. Z. Ornea vorbește despre ambiguitatea acestor concepte în Tradiționalism și modernitate în deceniul al treilea, unde explică lipsa de puritate totală a unei civilizații, cele mai multe fiind „mixte, rezultat al unei firești întrepătrunderi spirituale”. Aduce în discuție occidentala Spanie care „înglobează în conglomeratul structurilor sale o mulțime de elemente orientale, bazinul mediteranian, acea aglomerație inextricabilă de Occident și Orient.”17 Apoi aduce în discuție renașterea italiană ce s-a realizat prin „reanimarea tradiției Greciei antice”. „Miracolul grec” e un fenomen complex. Această problemă spinoasă, această ambiguitate originară e valabilă și pentru spiritualitatea românească, plasată eronat exclusiv în spațiul oriental sau cel occidental. Dar, pentru George Călinescu, „specificitatea nu e o notă unică, ci o notă de precădere”. Poporul român a fost supus de-a lungul timpului unui proces de balcanizare, de-balcanizare și re-balcanizare. „Bizantinismul era adesea asimilat cu fanariotismul și redus la ipostaza sa negativă, a levantinismului poltron, pișcher și trândav, eludându-se aproape cu totul testimoniul de cultură și civilizație care a intrat definitiv în straturile spirituale românești, configurându-le”.(Sorin Antohi) De-a lungul secolului al XVIII-lea (începând cu 1711 în Moldova și în 1716 în Valahia; terminat în 1821) moldovenii și muntenii sunt atrași gradat spre o ordine simbolică diferită, caracterizată prin cei 31 de domnitori fanarioți aflați la conducere. Această perioadă de conducere străină e considerată ca prima balcanizare a principatelor române, un proces prin care sistemul politic, structurile sociale, viața de zi cu zi, cultura sunt aduse aproape de Levant. În această perioadă apare acel „homo balcanicus”(Svetlozar Igov), acum apare acea „mentalite balcanique”(Iovan Cvijic). La începutul secolului al XIX-lea, balcanismul este negat violent, dimensiunea, coordonata orientală începe să se contracte, să se diminueze cu timpul, dar nu să dispară în totalitate. În 1820 procesul de modernizare a principatelor era deja început. Boierii, părinți și copii, plecau pentru studii în Franța, Germania, Austria, Ungaria, absorbeau cultura și aduceau cu ei un model de imitație vestic (în special francez, care, aproape un secol avea să reprezinte pentru Romînia deschiderea absolută spre civilizație) – franceza, muzica occidentală, jocul de cărți, saloanele luxoase, aspectul femeilor în societate – reprezintă un tip de viață nordic existent în România secolului XIX. În ciuda tuturor schimbărilor care ne direcționau spre Apus, deși paradoxal, cele două principate rămâneau sub suzeranitatea Porții. Imaginea Balcanilor, a Peninsulei Balcanice nu era văzută de occidentali deloc bine: un spațiu cosmopolit, aflat la răspântia dintre Apus și Răsărit, cu locuitori barbari (sau mai bine semi-barbari) semi-dezvoltați, semi-orientali, semi-civilizați, deci primitivi și înapoiați, iar un astfel de tablou al principatelor române în Occident nu se dorea. Astfel România începea un proces de de-balcanizare a unor spații pur oriental-balcanice (Cadrilaterul). Această perioadă e văzută ca o încercare de de-balcanizare, care uneori a reușit, alteori a eșuat; coordonata orientală nu dispare în totalitate. Paradoxal, în primele decenii ale secolului trecut, întreaga Europă Occidentală e supusă unui proces de orientalizare (mai mult în teorie decât în practică). În România se începe un proces de re-balcanizare, proces susținut de unii tradiționaliști care doreau o nouă orientare: spre Orient. Nichifor Crainic, Nae Ionescu susțin acest proces, prin care unele tradiții orientale adormite renasc, însă nu apare ceva nou prin esență. În prezent, despre Balcani se vorbește cu inocență. Conotația pentru derivate ca „balcanism”, „balcanizare” este incomparabil mai puternică decât denotația. Balcanismul este una din cele mai faimoase probleme din sfera intelectuală și politică. Pentru Occident, zona balcanică este (ceea ce francezii numesc) alteritatea apropiată, străinul de acasă. Este spațiul prin excelență al exoticului insondabil – senzual și mistic, al fanatismului religios sau naționalist, al obscurantismului și înapoierii. Este spațiul prin excelență al tranziției, adică delimitat de un „deja” (occidental) și un „încă” (oriental). Balcanismul e un fel de a treia cale, o formă de sinteză marcată fatalmente de o originalitate buimacă. Dar Estul a reprezentat dintotdeauna spațiul gri, spațiul incognoscibil, de ignorat și exploziv. Pentru Sorin Antohi, poezia „modernă” română, ca și alte dimensiuni ale evoluției României au câteva genealogii controversate. Majoritatea experților recunosc secolul al XVIII-lea ca perioada emergenței poeziei românești. Prima paradigmă modernizatoare în principate a fost adusă de domnitorii fanarioți; unii chiar au sprijinit arta, au fost educați; au stabilit capitalele princiare la București și Iași, și au adus aici stilul de viață, moda, ideile, arta și divertismentul din Constantinopol. Ultimul domnitor pre-fanariot, Dimitrie Cantemir, crescut și educat în capitala Otomană, unde existau elemente de cultură occidentală cu care s-a familiarizat, poate fi văzut ca o încercare simbolică de modernizare a elementelor canonului oriental și să le organizeze în conformitate cu emergența canonului vestic. Dimitrie Cantemir reprezintă prin esență o sinteză între Occident și Orient, e de asemenea simbolic pentru eșecul modernizării modelului Constantinopol, în ciuda curiozității lui intelectuale, în ciuda familiarizării sale cu un număr mare de limbi străine, idei, culturi vechi și noi, orientale și occidentale, europene și asiatice, prințul filozof nu a descoperit „Cartesianismul”. Similar, ne spune Sorin Antohi, poezia modernă româmească este prima dată încercată în secolul al XVIII-lea, urmând poeziei „neo-Anacreontice”, un gen sentimental, în care „tradiția imaginată” era amalgamată cu versuri orientale. Poezia românească se scrie după acest model de la Dimitrie Cantemir însuși până la 1821, când apar poeți care scot în evidență modelul occidental, care descoperă inovația. Apar în secolul al XVIII-lea „un număr de cronici ritmate ale evenimentelor politice, care au această notă interesantă că stau la mijloc între poemul solemn și cântecul popular, fiind formal o adevărată producție mahalagească”18 (Istoria Þării Rumănești de la leatu 1769 și a Bucureștilor săracii). Pentru George Călinescu „efectul acestor cronici e totdeauna burlesc, au spontaneitate vulgară și o anume repeziciune mimică”.19 Ele premerg unei poezii muntene bufone ce merge în această epocă prin Anton Pann și Caragiale până la Arghezi și Barbu. Poeziile „pitarului Hristache” sunt un „amestec hazliu de mahalagisme, turcisme, grecisme și radicale” unele nu lipsite de o certă culoare, „cu veselii de cântece de mahala, cu vicleimuri”.(George Călinescu) În a sa „poveste mavroghenească” apar astfel de versuri: După ce intră în București / La ce întâi să-l mai privești? / La galantomie mare / Sau la blânda-i căutare? / Că-l vedeai c-o plecăciune, / Încât era o minune / Și c-o galantomie / Plină de elefterie... / Iar dacă sosi la curte / Să mai vazi bacșișuri multe, / Sta revărsați prin tipsii / Tot stamboli și fonduclii / Și care din boieri margea / Mâna de îi săruta / Vedeai numai că-i atârnă / Cu pumnu galbeni pân mână/ Ne mirăm toți ce să fie / Această galantomie. Chiar și mai târziu, în secolul al XIX-lea, mai avem un scriitor simbolic pentru sinteza Orient – Occident, după Dimitrie Cantemir. Cel care a primit învățătură greco-elină în casă și a învățat limba „sultanilor” de la un hagiu turc, C Conachi a avut însă profesor de căpetenie pe Fleury, unul dintre refugiații francezi. Când țara se orienta spre o Europă occidentală civilizată, mai întâlnim la Conachi și vechi influențe orientale. „Noul Anacreon grec”, cum îl numea Călinescu pe Anastasie Hristopol publică un volum de poezii în 1818 și observăm în opera lui Conachi „înrâurirea anacreontismului oriental, oftător”, însă ne e imposibil de a-l plasa pe Conachi pe o poziție opusă Occidentului. El cunoștea atât opera vechilor greci, cât și cea a grecilor moderni, - sincronică cu cea a Apusului. Apar în poeziile lui Conachi „simulări de leșinuri și nebunii orientale și tot atât occidentale, artificioase și simetrice”20, tonul e deseori lăutăresc. Conachi nu este însă un caz aparte, aflat la răspântia dintre două mari culturi, poetul balcanic le organizează firesc. A fost adept al civilizării, însă, înainte de Caragiale, el a văzut pericolul occidentalizării rapide ce nu respectă legile naturii: se preocupă de „oarba grăbire cu care am socotit să câștigăm limitele, fără a socoti că niște ochi ce ies de la întuneric, trebuie pe încet, încet să se deschidă, pentru ca să nu chiorască mai tare”.21 Capitolul I 1 Coriolan Gheție, „În dialog cu istoria”, Editura Arefeană, București, 2001, p.118 2 idem, p. 177 3 idem, p. 241 4'''idem,p.242 5 Balcica Măciucă, „Balcic”, Editura Universalia, București, 2001, p. 35 6 Simon During, „The Cultural Studies Reader”, Routledge, Londra și New York, 1993, 6-7 7 Maria Todorova, „Balcanii și balcanismul”, Editura Humanitas, București, 2000, p. 44 8 idem, p. 50 9 idem, p. 51 10 idem, p. 63 11 Z. Ornea, „Tradiționalism și modernitate în deceniul al treilea”, Editura Eminescu, 1980, p. 239 12 Mircea Muthu, „Balcanologie”, vol. I, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, p. 85 13 Revista „Balcanii”, interviu Eugen Simion, p. 12 14 idem 7, p.40-41 15 idem 11, p. 271-272 16 Vasile Pușcaș, „Căderea României în Balcani”, Editura Dacia,Cluj-Napoca, p. 17 idem 11, p. 273 18 George Călinsecu, „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, ediția a II-a, Editura Minerva, București, 1988, p. 50 19 idem , p. 51 20 idem , p. 89 21 idem , p. 91 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate