1.Ceea ce văd nu este omul, ci umbra lui, căci omul ființează în interior, nu lumina îl definește, ci întunericul.

2.Uneori am impresia că omul este orb, surd și mut, căci el trăiește înlăuntru, racordat la emoții, anxietate, echivocuri, și își mișcă corpul mort printre lucruri.

3.Materia telurică de la suprafață i se jupuiește și rămân până la urmă materia divină indestructibilă și eonii – spirite transcendentale transfigurând gândirea și intelectul.

4.Omul nu mai e om ci altceva, străin de el însuși, cineva acaparându-i matricea existențială, ca și cum o entitate extraterestră a devenit gazdă în corpul uman, deposedându-l de caracteristicile și trăsăturile omenești.

5.Genealogia se păstrează intactă în memorie, iar fiecare eveniment prin care trec îmi creează o nouă ființă, ca un eu ce rămâne implantat în „ce-a fost”.

6.Rămân mai puțin cu un eu materializat în trecut și mai mult cu o întâmplare agățată de viitor.

7.Memorez fiecare ipostază a vieții intense, iar stările lăuntrice devin stări exterioare materializate în activități și acțiuni ce generează un ritm lăuntric mai zbuciumat sau mai liniștit.

8.Eflorescențele activității acoperă golul adânc al plictisului, iar letargia cu alaiul ei de slăbiciuni zvâcnește în ritmul neputinței.

9.Observ prudent manifestările diverse ale existenței, din care extrag experiența funcționând ca un mecanism ce-și extrage energia din metabolism.

10.Oamenii sunt fișiere de gândire trase la imprimanta vieții, multiplicate la xerox, care se rup prin moarte, aruncate la coșul de gunoi al neființei.