Romanul Greața este un text literar care intrigă prin însuși titlul său. Noi, cei educați pe canoanele unui belle lettre, ale unui belle arte, acceptăm cu greu texte ce țin de așa-numita estetică a urîtului. Florile răului, pictate de Baudelaire și Florile de mucegai, cîntate de Arghezi, nu au prins rădăcini în receptarea noastră. Frumosul este dimensiunea care încă ne mai tentează.
Discutînd cu alți cititori, prieteni, colegi și studenți despre Greața sartriană, am auzit nu o dată că opera nu place prin titlu și subiect, printr-un personaj static și absență a intrigii. Da, acest roman, scris sub forma unui jurnal personal, nu te prinde în plasa lecturii așa cum o fac romanele polițiste, dar cine spune că ar trebui să o facă?! Fiecare carte cu cititorul ei. Studenților le spun nu o dată că argumente precum „nu îmi place” nu sunt cele pe care le aștept, e ca și cum un student la medicină ar afirma că nu îi place tema „Intoxicațiile alimentare și voma”. Un filolog, ca specialist nu citește doar de plăcere și, la urma urmelor, ce semnifică azi plăcere lecturală? Roland Barthes ne-a vorbit despre „plăcerea textului”, cercetătoarea basarabeană, Tatiana Ciocoi l-a parafrazat, vorbind despre o neplăcere a acestuia.
Plăceri și neplăceri textuale. Greața face parte din ele. Romanul te face să te oprește din iureșul unei estetici a frumosului și îți spune că viața nu are sens, dacă nu i-l dai. Îngrețoșarea existențială este dimensiunea în care Sartre plasează problematica romanului său. E o suprasaturație vitală, o oboseală de lumea înconjurătoare.
Celor care le repugnă titlul și tema acestui roman, foarte retoric le spun – nu ne naște oare mama prin greață, nu ne vomită ea primele vreo 5 luni, ca după cele toate 9 să ne reverse în lume? Nu este oare voma o posibilitate a stomacului uman de a se elibera? Nu vomităm oare atunci cînd ni se face rău? Greața la Sartre este o posibilitate de a evita intoxicația cu banalitatea vieții. Vomit, deci exist, a spus-o voalat Sartre.
Fețele greții sunt multiple: Istoria, permanent ceva se întîmplă și această întîmplare îl irită la culme pe Antoin, protagonistul romanului. Timplu și prezența în ele este acel alergen care îl scoate din minți. La Sartre nu se cade în păcat, ci în timp. Trecutul și amintirile sun niște prețiozități inutile, din care reiese necesitatea povestirii vieții. Un fel de marquesian „A trăi pentru a-ți povesti viața”. Toate acestea nu te salvează de tine însuți, dar te aruncă în plictis și singurătate, unde trăiești adevărata „greață de sine”.
Peste tot te înconjoară lucruri, acest șozism iritant... Orașul și aparențele lui te enervează prin nimicnicia sa. Chiar și sexualitatea nu îți umple golul existențial. De vină e gîndirea, care este condiția sinequanon a fiirii sau ființării. De aceea, nu rămîne nimic altceva decît o literatură de dragul literaturii și tu o scrii, o faci, te eliberezi. Așa cum o făcea Emil Cioran pentru care scrisul era o eliberare, o vomă necesară stomacului minții.
Așa cum o confirma și Roland Barthes: „cine îmi poate garanta că această frază, această idee (această idee-frază), care acum mă încîntă pentru că am fost în stare să o scot la lumină, nu-mi va face greață atunci cînd voi fi pe stomacul gol? Cum să-mi consult dezgustul (dezgustul față de propriile mele deșeuri)? Cum să pregătesc cea mai bună lectură din mine însumi astfel încît să pot spera: nu să iubesc, ci măcar să suport pe stomacul gol ceea ce a fost deja scris? ”