Nu știu cum se face că majoritatea intelectualilor care-l denigrează pe Mihai Eminescu primesc, mai devreme sau mai tîrziu, burse în Occident sau stipendii la care ninu ar fi îndrăznit să rîvnească. Aș fi dispus să accept coincidența ca explicație, măcar pentru faptul că teoria conspirației nu mi-a fost nicicînd pe plac, numai că faptele descoperă o realitate pe care n-avem voie s-o ignorăm sau să ne prefacem că n-o vedem.
Ne amintim că, prin 1997, revista „Dilema”, condusă de Andrei Pleșu, găzduia o amplă dezbatere despre care s-a spus ulterior că ar fi „concurs ddenigrare a lui Eminescu”. Ancheta a fost coordonată de Nicolae Manolescu, azi ambasador ONU al României, ducînd o viață lux la Paris. Mircea Cărtărescu, unul dintre detractori, a fost trimis cîțiva ani în Germania pentru a scrie un roman despre... România! Însuși Pleșu, gazda acelei mizerii culturale, stă de ani buni, în Germania, de unde trimite săptămînal cîte un text de gazetărie ieftină și frivolă.
Dacă mai adăugăm și faptul că directorul Institutului Cultural Român (ICR), instituție aflată sub patronajul președintelui țării, este cel care-l numea pe Eminescu „cadavrul nostru din dulap”, avem dimensiunea profitalității pe care o oferă împroșcarea cu noroi a simbolului cultural care, în ciuda tuturor vicisitudinilor, rămîne Mihai Eminescu.

BUMERANGUL MARTORULUI POPESCU

În aceste condiții, nu este de mirare că opera de artă, săvîrșită de acad. Eugen Simion, prin publicarea în facsimil a tuturor manuscriselor eminesciene, a generat reacții vitriolice în rîndul acelei elite culturale care nu știe decît să se hrănească pe sine. Reacția idioată a unora, găzduită tot de „Dilema” lui Pleșu, a fost caricaturizată involuntar de un afacerist de prin Timișoara, Mircea Popescu, care, inspirat de articolul Ioanei Bot, a considerat că e nevoie să sesizeze DNA-ul pentru a-l băga la pușcărie pe Eugen Simion! După un moment de spaimă, că reacția d-lui Popescu ar putea fi transformată într-un precedent ce ar fi trimis în judecată pe oricine ar fi îndrăznit să pulice o carte pe banii statului, ne-am dat seama că reacția omului de afaceri timișorean nu era altceva decît o pedeapsă binemeritată pentru cea care ar fi dorit să provoace doar repulsii literare, menite să descurajeze apropierea oricui față de Eminescu, și nu s-a ales decît cu o nedorită parodie, de care acum nu știe cum să scape!
În cel mai pur stil stalinist, dl. Popescu solicită DNA-ului să cerceteze fapta lui Eugen Simion, care „slăbește încrederea cetățenilor în instituțiile statului”, și o cheamă pe Ioana Bot, alături de Constantin Vică, alt culturnic al zilelor noastre, ca „martori-specialiști”. Văzînd în ce situație penibilă au ajuns și ce reacție au trezit în rîndul cititorilor, cei doi au încercat zadarnic să se delimiteze de dl. Popescu. Jenată tardiv, Ioana Bot declară pentru „Cotidianul”: „În momentul în care publici în presă, accepți și faptul că vei avea tot felul de cititori, cu reacții din cele mai diverse, iscate de ceea ce au citit și au înțeles. Mi se pare de domeniul simțului comun că asemenea gesturi ale cititorului vorbesc exclusiv despre cititor, personalitatea sa etc.” Vică e și mai penibil, spunîndu-i d-lui Popescu că „ar fi fost mai bine să citeze din articol, nu să mă recomande ca pe «un martor».”
Orice comentariu devine inutil, ca și demersul celor doi „specialiști” invocați de dl. Popescu. Ceva trebuie însă corectat. Suma cheltuită nu este 2,41 milioane doloari, ci undeva în jurul cifrei de 600.000, adică aproape cît a cheltuit Elena Udrea pentru distracția sa de la mare din această vară, din care a rămas o plimbare cu bicicleta și o călărire televizată, ori cît a cheltuit Monica Iacob Ridzi pe scena altor spectacole penale. De ce ar fi de vină dl. Popescu în interpretarea sa, după ce a citit textele din „Dilema” și „Dilemateca” și nu chiar distinșii autori? Pe fond, nu prea contează ce a vrut un autor să spună, ci doar ce a receptat cititorul său! Gradul de similitudine dintre cele două chestiuni poate fi considerat un fel de unitate de măsură a telentului. Dacă-l ai, îl ai, dacă nu, nu.

I-AM DAT LUI EMINESCU CE NE-A DAT?

Deși d-na Bot și dl. Vică și-au primit, involuntar, din partea d-lui Popescu, o binemeritată plată umoristică, aceste atacuri la „Integrala manuscriselor eminesciene”, realizată de acad. Eugen Simion nu trebuie să fie trecute cu vederea. Și asta pentru că textele lor nu se mărginesc la contestarea aplicată a ediției Academiei Române, ci cuprind insinuări ce presupun negarea de principiu a unui astel de demers, din simplul motiv că în el este vorba despre Eminescu.
Dacă aș fi citit de-a lungul anilor măcar un rînd al d-nei Bot împotriva banilor publici cheltuiți alandala de ICR pe proiecte dintre cele mai năstrușnice, cum ar fi cel cu „Pantera roz”, sau pe traduceri dintre cele mai ciudate, ca acelea ale lui Cărtărescu în limba idiș sau bulgară, ori ca acelea ale lui Liiceanu sau Pleșu în limbile din care au plagiat copios, aș fi putut crede că distinsa cercetătoare este și o bună gospodină a banului public, ceea ce, în vremurile acestea secesioniste, n-ar fi rău deloc. Așa însă, hăituirea acad. Eugen Simion seamănă cu pedeapsa aplicată celui care a încălcat codul secret al vreunei organizații! Căci, altfel, cum poate fi interpretat acest atac furibund împotriva unei investiții culturale de o asemenea dimensiune precum aceea făptuită de Eugen Simion? Eminescu este, totuși, figura centrală a culturii noastre și orice încercare de a completa scoaterea în public a operei sale nu poate fi decît salutată. Că se poate face mai bine această ediție a manuscriselor eminesciene - asta e cu totul și cu totul altă problemă, însă d-na Bot sau dl. Vică își pun întrebarea “de ce s-a făcut”, nu “de ce nu s-a făcut mai bine”. Cu banii avuți la dispoziție, Eugen Simion a făcut mult mai mult decît se putea face, căci, de aproape un secol, nu s-a făcut mai nimic în acest sens!
Și dacă e vorba de bani, trebuie să spunem că, pînă acum, editarea operei lui Eminescu poate fi considerată cea mai profitabilă investiție românească, și nu neapărat în domeniul cultural! Miliarde de dolari au fost încasați de statul român din editarea și vînzarea volumelor sale, fără să fie plătite cuiva drepturile de autor! Singurii bani încasați de Eminescu rămîn cei de pe primul și singurul volum publicat în timpul vieții sale, adică un mărunțiș de care și-a cumpărat, probabil, cîteva medicamente! Dacă s-ar fi constituit de-a lungul anilor un “fond Eminescu”, în care să fi fost puse deoparte cîteva procente din încasările rezultate din sutele de ediții ale operei sale, poate că astăzi s-ar fi putut finanța nu numai facsimilarea manuscriselor de la Biblioteca Academiei, ci s-ar fi realizat și acel Institut Eminescu, în care să fie pregătiți viitorii cercetători ai operei sale!
În naivitatea noastră, punem aceste întrebări ca și cum n-am ști că, de fapt, în spatele atacurilor venite dinspre această parte a intelectualilor stă tocmai teama ca nu cumva această miraculoasă scoatere la iveală a paginilor scrise de Eminescu să retrezească apetitul tinerilor față de opera marelui Poet! Căci aceasta este adevărata problemă ridicată de doamna Bot: ce rost mai are să ne ocupăm de Eminescu!

EMINESCU NU E DECÎT ATÎT. CÎT?

Ce trebuie să știe și domnul Vică și doamna Bot, precum și ceilalți stipendiari ai adversarilor lui Eminescu este că orice demers menit să-i minimalizeze opera este tardiv. S-a încercat mereu acest lucru în ultimii ani și, de fiecare dată, demersurile au atins penibilul, așa cum s-a întîmplat cu ancheta din “Dilema veche”, organizată de Pleșu și Manolescu. Acum, se pare, au fost aruncate în luptă nume de categorii inferioare, astfel încît eventualele pagube să nu-i mai afecteze pe “greii” zilei. De aceea, poate, cei care se mai încumetă să intre în astfel de jocuri oculte ar fi bine să se gîndească de două ori înainte de porni la drum, căci Eminescu este atît de departe de a fi epuizat, încît tentativele de minimalizare devin doar o formă a neputinței de a înțelege acest univers eminescian! Știm că și Noica îl aștepta pe acel tînăr care să ne spună “Eminescu nu e decît atît”, însă asta însemna că era așteptat unul care să-și dedice poate întreaga viață studiului operei eminesciene și, după ani de trudă, să ne spună totul despre nuanțele fiecărui rînd al său! Nu de detractori are nevoie Eminescu (căci aceștia nu au lipsit nici măcar în timpul scurtei sale vieți), ci de oameni harnici și inteligenți, care, după ce i-au citit integral opera, să citească și tot ce citise poetul, astfel încît să poată descifra multele enigme ce apar la fiecare pas. Așa, în treacăt, ca să ne descrețim frunțile, reamintim că una dintre celebrele erori de descifrare a manuscriselor este aceea în care “I Hefte” a fost transcris ca pe un nume propriu, gen Immanuel Hefte, cînd, de fapt, era în germană “primul capitol”!

SÃ NE HOTÃRÎM: EMINESCU SAU RIDZI?

Dacă pe doamna Bot o înțeleg, căci salariul de la “Dilema veche” presupune o anumită condiționare, pe dl. Vică nu-l pot pricepe. Dumnealui se pretinde a fi, și poate chiar este, un specialist în IT. Sînt multe minuni ale tehnicii care ar putea fi folosite pentru a ușura consultarea mai rapidă a unor materiale, astfel încît timpul necesar unei documentări să fie restrîns, în favoarea unor analize și interpretări mai profitabile. De altfel, chiar și Eugen Simion, în ediția despre care vorbim, a folosit tehnici care acum cîțiva ani nici nu erau de imaginat. Dacă dl. Vică vrea și poate, nu cred că Academia Română l-ar refuza pentru a face mai utilă munca celor care au realizat această ediție a manuscriselor eminesciene. Sînt încă multe de făcut PENTRU Eminescu. În primul rînd, transliterarea tuturor manuscriselor și, implicit, publicarea unei ediții definitive a operei sale, un lucru care nu este, nici pe departe, ușor de realizat. E nevoie, în afară de timp și bani, de o pricepere pe care nu o au mulți. Pentru asta nu e de ajuns să vrei, ci îți trebuie un bagaj pe care nu sînt sigur că o viață de om îl poate aduna!
Dacă pe un suport electronic dl. Vică ar reuși să pună toate aceste manuscrise, astfel încît accesul la fiecare cuvînt să se facă rapid, oriunde s-ar afla el în miile de pagini, ar fi minunat. Ce nu știe dl. Vică este că lipsește acum o lecțiune exactă a textelor din manuscrise, iar ediția lui Eugen Simion, realizată de Academia Română tocmai acest lucru și l-a propus, astfel încît, pe de o parte, cercetătorii să aibă acasă pentru studiu aceste manuscrise și, pe de altă parte, tinerii să fie, într-un fel, provocați să-și facă țel în viață din cercetarea pe terenul atît de arid al eminescologiei. Dacă tot ne uităm peste gard, la nemți sau la francezi, ar fi bine să învățăm de la ei cum au făcut edițiile definitive din marii lor autori. Acolo nimeni nu a cerut, cred, să fie băgați în pușcărie cei care au cheltuit mărcile și francii pentru astfel de lucrări, și, spre deosebire de noi, care avem doar un amărît ca Eminescu acolo, în vîrf, ei au avut de muncit și cu Balzac și cu Voltaire și cu Hugo și cu Baudelaire, sau cu Goethe, Kant, Hegel ori Heidegger! Nici o cultură din lume nu și-ar permite aruncarea în derizoriu a operei celui mai mare scriitor al ei, fie că e vorba de cea congoleză sau de cea germană!
Sper ca pentru dl. Vică, specialistul în calculatoare, Eminescu să nu fie doar un banal scriitor în limba română, care să nu merite nici măcar acest efort financiar, echivalent cu mica hoție a doamnei Ridzi de la Ministerul sportului!

ZGOMOTUL ASURZITOR AL GOLOGANILOR

Sînt convins că nici de această dată nu vom afla vreun răspuns la întrebarea: ce-i mînă în luptă pe acești oameni, încît acceptă să suporte (era să scriu gratuit) un oprobiu pe care nici un om sănătos nu și l-ar dori benevol? Poate că n-am fi preocupați de astfel de banalități (la urma urmei, fiecare își face viața cum vrea), dar surprind, în astfel de demersuri, unele șabloane pe care le regăsim la toți contestatarii lui Eminescu. Unul, cel mai des folosit, este etichetarea celor care cred altceva ca fiind ba extremiști, ba antisemiți sau mai știu eu cum. Probabil că e la modă acest lucru și noi n-am aflat, dar ceva trebuie să fie în spatele acestor aberații, din moment ce aproape toți contestatarii lui Eminescu apelează la metoda asta! Și în Germania a fost încercată figura, chiar cu Heidegger, pe care unii l-au făcut hitlerist, dar azi se fac eforturi uriașe pentru terminarea integralei operei sale, iar studiile generate de ea ating cifre amețitoare! Noi, care nu sîntem în stare să-l desprăfuim pe Blaga, ne preocupăm de tinerețea ideologică a marilor noștri cărturari, precum Emil Cioran, Mircea Eliade sau Constantin Noica! Americanii nu l-au întrebat pe Tismăneanu cum a adus taică-său comunismul în România și cîte tone de carne a mîncat Volodea de la gospodăria de partid, dar noi putem să-l tratăm pe Eminescu ca și cum ar fi fost, săracul, fochist la Auschwitz! Sigur, condamnăm cu toții ororile unor ideologii puse la zid de orice țară civilizată, dar să-l faci responsabil de ele pe Eminescu mi se pare o enormitate pe care doar medicii pot s-o înțeleagă! Sigur, teoretic, e posibil ca rahatul lui Eminescu din anii studenției germane să fi întîlnit în haznaua nemțească dejecțiile lui Hitler, dar asta înseamnă că Eminescu l-a inspirat pe acest nebun criminal?
Metoda asta de contestare ideologică exagerată trebuie să înceteze, căci ea nu arată decît o suficiență a mijloacelor de expresie sau, în cel mai bun caz, o lipsă a argumentelor. În ambele situații, zgomotul gologanilor devine asurzitor.

Din vol. AVATARII MANUSCRISELOR EMINESCU", lansat recent la Academia Română