Avertisment

Cod roșu: “Academie de fotbal” n-are România... Cod portocaliu: va fi, totuși, o nouă academie “Ștefan Gheorghiu”, aceea a levitației în lamaseriile din 2010


Ce inundă rațiunea: golul! Dar ce anume face ca ea să nu fie invadată din afără: apărarea! Exact aceasta-mi place la meciurile, din orice sport care se încheie la egalitate. Scorul alb nu mulțumește nicio echipă. Farul, apoi Steaua au fost campioane absolute la așa ceva, între 2007-2009. Rapidul, cu o toamnă mai înainte, din 2006, la fel, dar nu în campionatul intern, ci în UEFA. Golul, a ajuns să semene, pentru mine, cu nebunia unui popor. Un delir fotbalistic și un delir al corupției! Numai până când s-a terminat cu “echipa de aur” și lingoul de fotbal performant, acum aproape un deceniu. Era odată multă nebunie pe străzi, în baruri ; nebunie toată ziua – tensiune pentru alt joc. Masculinul dispărea din copii, tineri, maturi și bătrâni. Până și copilele, femeile începuseră să aibă idoli, nu idealuri. Acum, aproape cu opt ore de prima zi a anului 2010, sper că neliniștea după fotbal s-a dus, complet, de-a binelea. N-avem noi față de Europa! La fotbal. N-avem nici pepeniere de juniori. Păi ce? Academia lui Hagi, unde costă 150 de lei noi pe lună antrenamentul pe sponci al unui cursant până în 14 ani se poate numi pepenieră? Dacă băiețelul este în prima grupă valorică, atunci e clar că părinții săi au dat din coate să-l vadă acolo. Cu scopul să-i întrețină visul, c-ar fi mult mai valoros decât cei din a doua sau a treia grupă – mai numeroși, însă care plătesc 150 de roni pe lună. Iar dacă părinții n-au mașină, e mai mare chinul să se ajungă pe stadion, în afara Palasului (sau a rațiunii, înțelepciunii). Parcă alte sporturi n-ar exista la noi...

Există o țară fără fotbal, iar în fruntea ei stă olandezul zburător. Acestei țări i se spune acum, din 2010 “Portocala mecanică”, pentru că ascultă numai și numai de olandezul zburător. Ion Caraion scria despre el în celebrul “Jurnal II” (cenzurat să apară în 1981 de către însuși Ceaușescu):
“A ști mai mult sau mai de mult nu-ți dă dreptul să jignești, fie măcar numai pentru considerentul că înainte de a ști nici tu nu știai.
A nu ști decât aproximativ, etalând însă aparența unor bugete informaționale teribile, sub a căror povară vrei să-i minimalizezi pe cei din jur, când modestia ți-ar sta ție însuți bine, cu atât mai puțin îți recomandă imprudențe și-ți îngăduie, dacă nu ești inept, să-ți dai aere.” (“Jurnal II – Literatură și Contraliteratură”, Albatros, 1998, p. 356).

Voi deschide acum o trapă de-un oranj murdar, mai mult crem prăfuit. Ascunsă, întunecoasă la prima vedere. O știți, bineînțeles cu toții. Această trapă se deschide-n podul minții fiecăruia, dacă vrem.
Propuneri sunt cu duiumul, pentru urechi și urechi. Din păcate, dacă îți pui în minte să treci prin trapa portocalie, vei juca pe-o scenă portocalie. Te va urmări un public portocaliu. Te va împroșca, de vei avea succes, o portocală mecanică... Te va linge pe chelia nou dobândită o vacă a glasurilor portocalii. Pentru că, iată-i fosforescenți pe cei de la drumuri și poduri – toți portocalii sădiți de Sfântu’ Nicolae! Pentru că iese Taraful pe străzi, face horă portocalie cu Daniela Györfi! Pentru că harta României se va pigmenta cu o nouă formă de relief: gaura portocalie, în jurul Roșiei Montana. Pădurile vor începe, una câte una, să devină din verzi, cu irizații și pete portocalii. Apele – izvor, heleșteu, râu, fluviu, mare se vor umple cu tot felul de coji ale mandarinelor și mandarinilor – urmele lăsate de unii oameni noi, prosperi, având carnet portocaliu! Serviciul de salubritate va fi la putere. El va face meciurile. El va domina și-n parlament. Vor intra aici mici mandarini, care se cred mari dacă au douăzeci și patru de ani, fiind crescuți numai în State. Prin Illinois. Păi dacă-i plantăm direct în parlament, de nu vor mai ieși în nicio iarnă de pe-un fotoliu călduț, cum să nu le fie mai bine decât în Puerto Rico, Florida ori în Arizona pe la cazinouri ?!

Academia “Ștefan Gheorghiu” a fost nimica toată în epoca defunctă.
Să vedeți noua Academie a mandarinilor! Cadre noi, cadre tinere, cadre mai uscate – de orice e nevoie, până una-alta... N-ați auzit de alunecările de teren care pot rupe traversele? De atentatele S.N.C.F.R. din 2009 ? Stați, că intervin portocalii. Se pun mandarini în toate zonele nearide. Se taie copacii și se pun mandarini. Potgoriile nu se taie, că frunzele lor oricum devin portocalii, de la un timp – ca și boabele unor specii, tămâios galben, Ceaslá, Odobești... În rest, strugurii negri sau roșii se vor tăia – viile acestea se vor pune pe butuci!
Ce-i levitația! Auziți întrebare... Păi ce nu-i levitația, asta ar trebui în 2010 să vă-ntrebați... Dacă nu levitezi, exiști prost. Dacă levitezi, te proțăpești foarte bine, unde vrei. Asta n-au știut atleții societății aparent democratice. Levitația e altceva decât democrația. Este noua invenție, importată și ea din afară. Levitați, levitați și numai levitați! – comunicat special pentru cei care vor să audă, să mănânce, să bea, să hăhăie, să behăie, să croncănească... Nu levitați – atunci stați jos, în lumea voastră a șaptea. C-așa vă convine vouă, ăstora ce urâți culoarea portocalie!

Levitația va deveni dintr-un termen mai mult decât savant, parapsihologic, unul foarte popular în anul 2010. Þineți minte cele cinci silabe ale acestui termen: “le-vi-ta-ți-e”. Și gândiți-vă la cortul sfânt, la instituția veterotestamentară a levitatului sau a leviatului – dacă așa s-o fi chemat ea... Cum se numesc cei care plutesc în afară de sfânta sfintelor, precum și cei care se dedublează din patul lor și zbor prin camere sau chiar pe fereastră? Și unii, și alții se numesc leviți. Legea gravitației va fi încălcată în 2010 de legea levitației din România. Ea pornește de jos și țintește cât mai sus pe plan social și politic – parcurgerea în viteză uriașă a lamaseriilor. A levita bine înseamnă să vrei și să accepți levitatul, cu orice preț. Numai că unii levitează conștient, pe câtă vreme majoritatea, turma, levitează în nenoroc fără să vrea. Turma vrea să se tranchilizeze... apoi se surprinde, în somn, levitând. Dacă altă evadare din lehamitea asta de viață nu mai există, măcar are șansa zborului, a trecerii precum Duhul Sfânt pe deasupra apelor primordiale. Și cine ar fi duhul tuturor levitațiilor din România? Bineînțeles că olandezul zburător! Cel care va levita în 2010 își va reduce munca sa. Va face propagandă pentru levitație. Ce vreți mai mult decât acest vitalism?! Nici nu bănuiți cât de greu îi vine corpului să scape apoi de levitat. O ghiară nefirească, în piept, îl va zgâria pe inimă… ca să nu se lase, să nu devină iarăși un nelevit. Cine cunoaște ceva despre această instituție promulgată în Leviticul lui Moise din Cartea Sfântă, nu se miră că nici în anul 2010 levitatul nu se va lua înapoi. Va fi moștenire de familie. Se va transmite ca genotipul, ca abilitatea de-a trăncăni, din tată în fiu ! Se-apucă tatăl să zboare, să vorbească limba mandarină (care încă-i limbă oficială în China), atunci e musai ca și fiul său să zboare, chiar de la douăzeci și patru de ani, direct în parlament. Nu se va mai spune capra sare masa, iada sare casa. Ci altfel: zburătorul-tată intră plutind, cu duhul împuțiciunii,-n parlament, dar musai e ca zburătorul-fiu să țintească și mai sus. Tatăl vizează nasul adversarului, fiul însă atentează direct la creierul dușmanului. Mirosul mandarinilor le va intra în creier parlamentarilor.
Să se spele ritualic pe mâini acești zburători? V-ați găsit... Ei aduc acest miros înțepător, mirosul lor naturel în parlament. Când levitează, oricine nădușește, pentru că-și forțează prea mult imaginația, să nu cadă cumva de sus. Vrea să stea la infinit suspendat, susținut ca-n palmă de levitul-șef. Și levitul-șef a arătat că își aduce jilțul regesc în parlament. Păi, ca olandez zburător trebuie să aibă imunitate, fiind mai presus de lege. Mandarinele încep să se strice, mucegăind albastru pe sub coajă, deși în afară nu se vede mucegaiul. Iată proba legii complementare a levitației : pe dinafară ești oranj, dar te crezi de sânge albastru, de viță veche. Unii care urmau săgeata albastră s-au făcut oranj. Îl știm pe unul, Plângăcioasa fantomă dintr-un expremier Stol..., care din roșu s-a făcut albastru, iar de-un cincinal este oranj! Culori tibetane, ce mai!... à propos de Tibet, să nu credeți că dacă mandarinii noștri, români au haine de gală precum călugării lui Buddha din Tibet, posedă măcar vreo învățătură tibetană, ori măcar zalmoxiană !... Nici pomeneală. Ei doar îi contrazic, în tot ce fac, pe marii inițiați de pe acoperișul lumii. Nu trăiesc în mirosul unturii de iac. Nu se roagă în gerul antarctic de-acolo, nu învârt deloc mătănii. Nu dispar când vor ei din fața ochilor. N-au legi sfinte, transmise oral, explicate în lamaserii de către maeștrii începuturilor lumii. Tot ce le trebuie mandarinilor noștri nu-i decât noua academie “Ștefan Gheorgiu” a artei levitației și multe lamaserii personale. Iată câteva principii ale artei lor:
1) Nu levita prin casele străinilor noaptea, că legea nu-i oprește să te-mpuște. Este permis levitatul în curtea vecinilor din parlament numai la lumina zilei, pe față ca să faci recrutarea unor noi leviți – de preferință tineri.
2) Cine are forța de-a împroșca din zbor cu mandarine și portocale stricate, acela va fi numit un moș Nicolae, un crăciunel portocaliu mai mare.
3) Dacă un zburător vrea dizidență și să-și formeze o fracțiune, se suspendă cursa sa aeriană. Cine anunță trădarea, va fi gratulat și recompensat imediat cu tot combustibilul celui suspendat.
4) Tăcerea strictă asupra noii strategii portocalii este obligatorie. Este o lege nescrisă ca propaganda să se facă din gură în gură, prin zvonuri electorale. Presiunea indusă asupra maselor neștiutoare trebuie să fie întreținută de levitații credibile. Proștii ne vor vedea că levităm, însă vor levita și ei când va zbura porcul! Proștii vor fi prostiți sistematic. Cine deconspiră aceste secrete de stat suspendat în văzduh, va avea de stat aerian crucificat.
5) Când moare-n zbor un mandarin, se cheamă că mandarinul pe limba lui piere: adică a ciripit un secret. Ca Lessing, el va fi eliminat, tăiat de pe liste.
6) Levitatul e o artă care nu se-nvață. Ca orice meserie bună, se fură. Profesorii, intelectualii ce învață altceva decât legea levitatului vor fi prigoniți.
7) Levitatul va deveni disciplină obligatorie, o constituție nouă, ce va lua locul latinei din clasa a opta și se va învăța în fiecare an la liceu, în loc de științele sociale, filosofie, psihologie, educație antreprenorială. Livitatul și pompele funebre pentru neleviți.
8) Portocaliul este culoarea sănătoasă. Toate celelalte culori nu sunt pure. Induc stări nervoase. Se vor vopsi și vărui plante, animale, case, blocuri, străzi, întreprinderi, școli, bănci numai în oranj. Apoi se va trece și la vopsirea tuturor pe interior.
9) Cel mai portocaliu om de stat are ochi albaștri. Ce priviră mai sinceră vă trebuie și vouă?!
10) A face academie, a deveni nemuritor portocaliu înseamnă a face tot ce te taie capul tău portocaliu. Dar mai întâi candidatul, neofitul portocaliu e ras în cap, doar până la tâmple. I se face trepanație. Ca să gândească mai portocaliu decât portocaliii. Zborul mandarinilor se garantează până la termenul de expirare a rezistenței celuleor neportocalii din România. După zbor, se intră, din lipsă de combustibil, în picaj aerian mortal. Legea levitației va fi învinsă, la sfârșitul veacurilor, de legea gravitației și-a trezirii jos, în pământul nou al celeilalte lumi. Așa că levitați în pace, că vă va acoperi pământul lui Dumnezeu, corsari ai cerului ce sunteți. Levitați, levitați și nu mai levitați. Păcat că veți levita atunci, în eternitate, spre centrul incandescent subteran (subuman)!
Ion Caraion a deconspirat în aceiași carte a sa, “Jurnal II” pe care E. Barbu a scos-o din circulație pentru șaptesprezece ani, planul și politichia de mărgăritar a mandarinilor din 2010. Ia ascultați – vorba lui Constantin Tănase – ce-o să ne-aștepte începând din anul nou-nouț 2010:
“Una este ordinea și altceva, cu totul altceva, profesionistul ei, făcătorul de ordine, de cele mai multe ori un conformist barbar, despotic, pornit să-i aducă pe toți la același numitor, să le anuleze atributele deosebitoare, să abuzeze de un principiu al ierarhiei spre a-și masca o incompetitivitate (sau mai multe). El își aplică simplismul, insensibilitatea, înfumurarea, duritățile și limita asupra aproapelui, pe care-l desconsideră și vrea să-l tuteleze, lacom de o abuzivă putere peste vasali muți, după cum ar fi în stare să și le extindă asupra universului întreg.
Amator de scandalizări, el își închipuie că se absolvă de complexe extirpând celorlalți spontaneitatea, atributele inițiativei și personalității, îmbrăcând oameni și idei în uniformă. Făcătorul de ordine e de cele mai multe ori hilar, haotic la minte, redus la inteligență, fără nuanțe și orizont, eliptic de libertate, brutal, dereglat, gelos, ridicol, bolnav de obsesii sordide, în custodia fricii, predispus la violență, simplificare și necugetări. Umanitatea lui stă sub semnul îndoielii și al interogației. De cele mai multe ori el n-are nimic asemănător, comun cu ordinea, ci cu transformarea în poliție, cazarmă și teroare a unui principiu căruia nu-i ilustrează conținutul, deși-i dorește impuse rigorile. Dar și rigoarea o înțelege greșit. Un pom, un cristal, perechea zilei și a nopții, osul cuvântului sunt ordine, pledând prin ea însăși, exemplu în sine. Fiindcă pomul, cristalul, zi-noaptea, cuvântul s-au dezvoltat – în rațiunea lor de a fi – libere. Dar dacă începi să faci instrucție cu pomii, cu cristalele, cu oscilațiile cuplului nopate-zi, cu tijele cuvântului, obții caricatură, grotesc, paradă, impas, mutilare, cătușe, stridență, serie, moarte. Ordinea cufundată cu stereotipia transformă viața în morgă și libertatea în lacăt. Închipuiți-vă (și câtă ordine în firul, petalele, polenul ei!) că fiecare floare ar avea un lacăt... Sau că demența naturii – dar natura nu-i dementă, ci rațională și multiplu prevăzătoare – ar inventa numai copaci de înălțime egală, cu câte o singură frunză. Ceea ce este frumos ar deveni plat, ceea ce este plăcut ar deveni insuportabil, ceea ce ademenește și echilibrează ar sărăci, îndepărta și ucide în om sensul existenței.

*

Nu cred să ajung niciodată atât de lacom la fire sau vasal vreunei pofte încât să-mi pierd libertatea (ea este singurul meu capital, unicul meu blazon) de a putea să refuz ceea ce împuținează în om omul, ceea ce alterează în succes libertatea. Mai bine o mie de înfrângeri...

*

Aceiași oameni erau, în dimineața aceea, cu totul alți oameni. Reci, muți, supărați, întrebători. Pe fețele lor încleștate nu mai puteai citi nimic altceva decât vidul. Sau citeai multă înstrăinare. Să fi fost numai apatici?

*

O să ni se ceară funie de nisip.” (Ion Caraion, op. cit., pp. 367-368).

Cam atât despre portocali, mandarini mutanți, obținuți să se dezvolte cu o singură frunză în vârf. Care va fi tăiată și ea, dacă nu ascultă...
Nebunia sistemului oranj, a portocalei mecanice se va dilata în 2010, după cum cânta și Carmen Șerban când începea revelionul. Olandezul zburător pe deasupra Peleșului își cheamă cațaua, pe Bobica, ca să vorbească națiunii – însă pe alți câini maidanezi i-a căsăpit, dărâmând peste cadavre buticuri... Ecce homo care a dat tonul manelizării României, e om din popor, e de-al nostru – de n-ar mai fi!



Addenda la “Jurnalul...” pamfletar

Ioana Maria Vlas la „Condamnații” Adrianei Stoicescu

(9-16 august 2009)

Un om surprinzător de inteligent și modest, Ioana Maria Vlas, răspunde în fața telespectatorilor, fără nicio reținere. Fiind intervievată de către Adriana Stoicescu, la emisiunea „Condamnații” de pe postul B1 TV, ea își începe mărturisirile cu viața sa personală. Săptămâna următoare, tot duminică seara la orele nouăsprezece și jumătate, pe data de 16 august, dezvăluirile domniei sale despre cazul F.N.I. și Sorin Ovidiu Vântu n-au putut fi urmărite, pentru că emiterea de pe acest post de televiziune a fost întreruptă.

Aflăm, dacă ar fi să luăm în ordine cronologică principalele date ale biografiei sale, că Ioana Maria Vlas a avut un bunic prefect în perioada interbelică și a celui de-al doilea război mondial. Educația ei de tip burghez i-a adus numai ponoase. Mama sa, locuind încă la Cluj, a fost și este o catolică cu o mare exigență morală. Închiderea bunicului de către comuniști, i-a provocat mai ales în adolescență și tinerețe Ioanei Maria Vlas o serie de neplăceri, fiind considerată și ea o unealtă a fostului regim „burghezo-moșieresc”. Refuzarea presiunilor ideologizante – cărora a trebuit să le facă onest față –, ca liceancă și studentă, au făcut ca „dosarul” urmăririi sale politice să fie un factor de împiedicare a unei cariere timpurii într-un domeniu de succes. Impresionant este că, urmând o facultate pretențioasă, în pofida acelei absurde atmosfere doctrinare, și-a ales vocația de-a fi profesoară, până la căderea dictaturii, dar nu în ce disciplină voia, ci la aceea care obligatoriu se preda atunci. După cum am înțeles – și sper să nu ne fi înșelat – a predat învățământ politic, Constituția R.S.R., dar numai de formă, pentru că de fapt îi învăța cu totul altceva pe elevi, în loc să-i îndoctrineze: civilizația antică, medievală, în special occidentală, noțiuni despre istoria religiilor. De altfel, această pasiune și-a redescoperit-o și în închisoare, predând femeilor de etnie romă istoria celor cărora le spune simplu pe nume, după primul etimon θιγάινως. Performanța de-a face ore interactive stil seminar, mizând pe metode de actualitate (cu mijloace vizuale, hărți, ilustrate din istorie), cu referiri interdisciplinare (lingvistice, etnografice, de drept, morală, istorie a religiilor) se poate observa ușor din interesul manifestat de elevele sale din detenție. Citind enorm, are oricând prilejul, când dă explicații, să reproducă afirmații celebre ale marilor gânditori, în sprijinul unor concepții proprii de viață.
Cu o remarcabilă forță de convingere, cu o liniște confucianistă sau à la Meister Eckart la care a ajuns treptat, acest temperament feminin vulcanic – de care erau legate pe nedrept furia sau spaima păgubiților F.N.I. – Ioana Maria Vlas nu este o snoabă, un farsor. Declară, pe bună dreptate, dovedind-o și prin pronunțări elegante în engleză, că a văzut o întreagă lume (– și exclamă modest precum Ecleziastul: „ce i-a folosit?!”), sau că stăpânește bine opt limbi străine, că admiră tot ceea ce este civilizat. În comportamentul fiecărui om, dar și la comunitățile și popoarele unitare, nu dezbinate. Întrebată ce stat i-a plăcut cel mai mult, nu știe dintre zecile țărilor vizitate pe care s-o aleagă; totuși Ioana Maria Vlas evocă nostalgic Þara Sfântă, unde își aduce aminte că a văzut personalități publice ducând în deșert mii de găleți cu pământ ca să planteze livezi. Întrebată de către Adriana Stoicescu prin ce anume poate o femeie să se remarce, Ioana Maria Vlas răspunde tranșant că n-au impresionat-o în viață decât calitățile conferite de inteligență și bun simț. Despre propriul fizic, vestimentație, cosmetică aproape că nu-i pasă, afirmând că o caracterizează tunsoarea scurtă. Numai atât. Niciodată nu și-a cumpărat bijuterii. O vedem pe ecran fără cercei, nefardată, nevopsită, fără niciun obiect de preț – mintea fiindu-i singura podoabă care-i strălucește.
Ne-au cam deranjat unele instantanee filmate prea de-aproape, unele comentarii ale Adrianei Stoicescu afară de interviu, despre exteriorizarea prin gesturi (frământarea mâinilor, tăceri) a remușcărilor Ioanei Maria Vals, când a venit vorba despre mama sa din Cluj și părerea ei despre starea actuală a fiicei. Cunoștințele, vecinii i-au spus ceea ce voia să afle direct de la mamă. Să nu înțelegem greșit, orice mamă s-ar arăta tuturor îndurerată, însă faptul că nu prea i-a vorbit fiicei Ioana Maria Vlas nu denotă faptul că n-o mai iubește de loc. Ci dimpotrivă. Se roagă mereu pentru netergiversarea eliberării ei. Poate că firea ardelenească nu poate lăsa dragostea să se exteriorizeze atât de ușor, fiind aici vorba de prestanță englezească, de păstrarea cumpătului, de reținerea lamentărilor inutile.
Aș fi fost nerăbdător să aflu declarațiile Ioanei Maria Vlas despre devalizarea acelui fond de investiții, creat subteran de către creatorul GELSOR-ului și al unui trust mediatic actual. În prezent, după cum afirmă însăși intervievata emisiunii „Condamnații”, ea a rămas de mult singurul țap ispășitor, deși întoarcerea ei în România a fost benevolă, aducând o simplă sacoșă cu lucruri de strictă utilitate. Adevărul umblă cu capul spart, iar de capul lor circulă liber minciuna, fariseismul, banii investiți în campaniile electorale și afaceri ale marilor politicieni postdecembriști. Cine altul să spargă capete și pușculițe decât Sorin Ovidiu Vântu?!
La mulți ani pe 2010, Mister Greața, Sorin Ovidiu Vântu!

(30 august 2009)

M-am întânit cu Greața, adjunctul Nepăsării Je m’en fiche.
Mister Greața nu bagă mână-n foc nici pentru președinte, ci își bagă piciorul în orice situație. Fără picioare și copite-n ciorba de burtă nu trece nici starea de sevraj indus artificial în România, nici greața mahmurilor politicieni. Suntem drogați. Suntem scopiți. Suntem cei ce nu mai suntem nimic. În vara aceasta m-am întrebat de ce să suferim… Toți corupții de la nivelul unui trai înalt ne-au adus la demisol și-n subsol: în faliment economico-financiar. Noi trebuie să plătim, deoarece Mister Greața a devalizat toate fondurile cu:
a) poftele veșnic nesatisfăcute;
b) neglijența profesională, până la redirecționarea capitalului străin;
c) măgăria de-a se debarasa de angajații onești, readucând în față Pile-Curele-Relații”;
d) furia netemperată decât de crime, în pervertirea tuturor angajaților, până la personalul auxiliar;
e) intimidarea și șantajarea atât a subalternilor cât și a șefilor;
f) stagnarea sau oprirea unor proiecte, cu finanțare europeană.
Occidentalii s-au prins. Nu credeau că Mister Greața conducea aici. Ni l-au arătat. Am văzut cât de goi suntem de fapt. Cât de proști în mânării…
Ochii șterși. Ochii morți. Mister Greața mi-a șoptit în engleză:
Urmează-mă!
Stai, frate, că mi-a murit pisica. Pute curtea de la ea…
Las-o moartă-n păpușoi. Că altfel o să ți se-altereze mușchii!
Capul meu nu-i de vânzare. Trage de el! Așa. Ia-mi trupul…
O să fac din tine, fără cap, un om nou. Ûbermensch – gaspadin.
Fi ți-ar datoriile grețoase de comândă! Ești o piramidă de trupuri!
Ce cool este când vă enervați… O să dansați ca ursul în lanț. Circ!
Gladiatori ai teroarei, uuuu! Mâncați și voi de fiare până-n gât (cătușa-zgardă)...
Băi, vezi că-ți atârnă ceva la spate. N-ai randament. Taie-ți coada!
Ia lasă-mi părul în pace! Păi coada voastră miroase a vomă de drac.
Asta-ți prescriem pentru perfuzii. Hrănește-te în rest cu căcărează.


Muntele oranj din centrul Pământului

(1 ianuarie 2010)

Muntele din centrul New-Yorkului este o gaură neagră.
Acolo s-a condensat frica. Își dilată curajul, demagogia.
Muntele excrescut și-a schimbat la o sută optzeci de grade sensul.
Trece precum călărețul fără cap să se-ascundă-n copacul-cavernă.

Nu departe-i Illinois. O aruncătură de băț, pentru baștanii yanckei.
Honorius rimimează cu Illinois. E român. Dar numele de familie?
Nu contează. Cine se pregătește, mai nimerește! – zice Honnorius.
Invitat de-un protector american, ținea speach la senat, în Illinois.

Se jura, la douăzeci și doi de ani, că după studii descălecă înapoi.
Va lăsa american dream. Și hărnicia sa de studii. Baltă. Pentru țară!
Descălecat de pe ponei, nu din mustang, Honorius e săltat de tată.
Dintr-o promițătoare gheenă (sector bucureștean) direct în parlament.

Nici douăzeci și patru de ore n-a stat prigonitul junior pe gânduri. Jos.
Nu s-a amestecat cu oamenii de rând, cu săracii, întrebând: Îl vor?
S-o fi aplecat să ia din stradă o hârtie aruncată la paranghelii?
A curtat vreo fată deșteaptă, modestă, să-și ia soție din popor?