Stropi de sange mi se scurgeau incet pe obraji.
Erau lacrimi si eu ma inecam in ele.Era un sentiment care te facea sa nu te mai simti om. Era ceva ce nu mai simtisem pana acum, un sentiment ce te ploua cu flori de gheata si in acelasi timp cu miros de flori de magnolii.
Oamenii nu-mi cunosteau taina, o stiau doar zeii.Povestea mea a avut un inceput uluitor.
Eram un copil cand ma jucam in parculetul cu nisip.Parintii mei erau tineri, eram nascuta din dragoste.Intr-o zi am inceput sa merg si sa vorbesc, poate mai repede decat ceilalti.
Traiam pe una din strazile acelea cu miros de flori de magnolii, intr-unul din blocurile acelea care aveau in fata multe flori si porumbei.
Imi amintesc cum am stat odata la o coada pentru doua banane.Nu puteam intelege de ce nu cresc banane si in oraselul nostru provincial.Aici , in mod ciudat aveam sa observ ca oamenii erau altii in fiecare zi, chiar daca ora la care-i vedeam nu diferea niciodata.
Oamenii devenisera aivci ca niste pomi decorativi care infloresc inainte de infrunzire.
La scoala copii ma urau si pentru si desi succesul nu venea usor oamenii despre care in in cartile cu povesti citeai ca sunt buni, in realitate erau altii. Si pentru ca am avut aceasta indrazneala sa intreb unde sunt oamenii buni din cartile cu povesti am fost pedepsita.
Am ajuns intr-un oras in care existau oameni de toate felurile.Unii erau buni, drepti, altii rai, urati, frumosi.
M-am nascut intr-un orasel provincial pe una din strazile acelea cu miros de flori de magnolii.