Zoltan Terner

Eu și cuvintele mele
- Glose în stil baroc -

Îmi umplu vidul cu cuvinte. Arunc un pod de cuvinte între mine și mine, între lume și mine, între Eu și Tu. Așez un viaduct de cuvinte peste abisul sufletesc pe care-l simt cum începe să mă ademenească. Meșteresc o punte de cuvinte peste gaura neagră săpată, de cuvintele gândurilor mele de noapte. Iau cuvinte și le pun să sape tuneluri printre tăcerile mele cele mai adânci. Să șlefuiască câte un gând, să-l curețe de rugină. Să-mi curețe de întuneric unele din netrăitele clipe ale vieții.
Iau la rând gânduri culese din aer, din apă, din frunze ofilite, din scamă de zori și din firimituri de vise. Le îmbrac apoi în cuvinte iar acestea, ca prin minune, prind puteri de vrajă. Cuvintele au darul să dea ființă la cețuri și la nori, și la orice gol.
Priviți-mă! Sunt fericitul Culegător de fructe ale rostirii din grădina mea doldora de cuvinte. Fac din ele buchete, le leg în snopi. Le înșir pe ață, ca pe mărgăritare. Sau le cos meșeteșugit și sunător: verbe cu substantive, adjective, conjuncții...
Mă scald apoi în cuvinte, mă curăț de negrele tăceri. Folosesc anumite cuvinte-balsam cu care dau jos jegul și mătreața de pe creier. Apoi mă clătesc și mă limpezesc în șuvoaiele cuvintelor.
Ce răcoritoare poate fi baia de cuvinte pentru cei care au ochi care să le știe pipăi limpezimea!
Nu mă legăn în iluzia că ceea ceea ce bat câmpii cuvintele mele aici ar fi ceva nemaipomenit și nemaiauzit și ar interesa pe cineva. Cel pe care îl duc cu zăhărelul cuvintelor sunt eu însumi.
Cuvinte despre gânduri sau gânduri despre cuvinte? Care sunt mai grele de înțeles? Care sunt cele care vin pe propriile lor picioare?
Chem cuvintele în ajutor cînd îmi cercetez marginile lumii dicolo-de-limitele mele. Nehotărâtele mele hotare. Pragul de netrecut.
Când mă dor tăcerile și caut ca leac necuvintele, mă rog de Nichita să mi le dăruie. Necuvintele sunt cuvintele tăcerilor. Cuvintele care leagă de tăceri și mă apără de ele. Cuvintele-necuvinte desenează curcubee în haosul cețos al tăcerilor.
Mă întâlnesc tot mai des cu cuvinte trăite demult. Vrăjitele cuvinte ale copilăriei. Trufașele cuvinte ale tinereții. Îmi ies în cale uneori cuvinte presimțite, visate, regretate, cuvinte care mă dor, cuvinte de care mă tem. Cuvinte încă neîncercate, netrăite vreodată, vin tot mai rar. Dar mai vin, când și când.
Chem la mine cetele de cuvinte, le adun în jurul meu. Mă prefac că am ceva de spus. Iau la mine cuvinte proaspăt culese. Altora văd cum abia le pleznesc mugurii. Unele sunt de foc, altele ca niște săbii de lumină. Le pun să rupă tăcerea ca și cum ar sfâșia o catapeteazmă sau un zid de catifea. Să ajungă cuvintele mele dincolo de hotarul văzului, al cărnii și al tangibilului.
Îmi ofer un divertisment, când ușuratec, când galant sau puțin obscen, cu râsete de cuvinte frivole, calpe. Sunt un nebun dezmățat al cuvintelor.
Simt uneori cât de nesănătoasă e foamea mea de cuvinte. Febra lor, a cuvintelor, trece asupra mea. Boala lor o iau și eu.
Nu mă îmbăt de cuvinte, venerabile domnule Titu Maiorescu. Ele se îmbată de la mine când le adăp cu sângele meu, cu licorile clipelor mele de viață.
Alte neamuri de cuvinte îmi vin în ajutor când mă lupt cu neputințele mele, cu penibila mea mediocritate.
Fără cuvinte mă simt disperat și singur. Și dezarmat. Și sărac. Cuvintele cui? Nu se știe. De la cine le-am furat? Din grădinile cu pomi încărcați cu fructe care dau în pârg. Le-am strâns la sân. Sunt cuvintele mele. Deși, de drept, sunt numai ale cerului și ale pământului. ȘI ale soarelui. Și ale lui Dumnezeu.
Le iubesc chiar și atunci când le înțeleg numai pe jumătate sau pe sfert. Nici nu știu ce înseamnă să înțelegi cu adevărat cuvintele. Unele cuvinte sunt grele de taine și de întuneric: eu, tu, el , ceilalți, lumea, viața, cerul , moartea.
Ele, cuvintele, nu sunt altceva decât un soi de umbre ale umbrelor, reflexe ale unor oglinzi care oglindesc alte oglinzi. Unele dintre cuvinte nici n-au lumină proprie, sunt la fel ca Luna. O primesc de la câte un gând care-și varsă, ca Soarele, lumina asupra lor.
Ființează și cuvinte fără ființare, de nerostit și de negândit. Ele-s găurile negre ale unor taine care dau târcoale lumii oamenilor. De la aceste cuvinte pleacă fâlfâitul de aripi al marilor întrebări și șoaptele unor răspunsuri înfricoșate. Cuvintele însele nu aduc niciodată răspunsuri. Lucrurile se petrec chiar invers: răspunsurile aduc cuvintele.
Nu știu: oare cuvântul lămurește gândul sau gândul plămădește cuvântul?
Tare aș vrea să mai știu: are,oare, cineva nevoie de cuvintele mele? Tare aș vrea să știu și altele din tainele cuvintelor mele și ale altora
Poate ar fi mai bine ca un demiug, să-mi ia cuvintele și să le tacă în piatră ca să rămână cuiva, pentru ceva. Iar dacă nu se poate, să le împrăștie în univers, ca pe niște particole nucleare. Ori să le golească de miez, lăsând numai coaja lor. Eliberându-le, în sfârșit,de sub robia gândului, rămânând doar vrajă și receptacol pentru gândurile infinite ale universurilor . Supremul Cineva a început deja această răsturnare. Nu vedeți? Droaie de vorbe fără gânduri cutreieră lumea, în lung și-n lat, ca niște pâini fără miez. Cuvinte omenești golite de viață cerșind câte un gând înalt și viu care să le redea adevăratele înțelesuri