Un tânăr student, Mihail Sebastian, scrie un roman-jurnal, pe care nu-l mai poate publica în anul 1931-1932, pentru că revista unde-și publicase multe articole, “Cuvântul”, fusese suprimată, iar Nae Ionescu, mentorul de-atunci al rezistenței deomocrației românești, închis. Pe când își evaluează autocritic toate înfrângerile orgoliului său, adăugând și ultimele zeci de pagini, în 1934, are o idee genială. Inventează pamfletar un nume fictiv, pentru eroul “noii” cărți, nerevizuită trei ani la rând. Pentru ca romanul să fie omologat ca autentic (realist) chiar de către persoana cu pricina, îi cere acesteia să-i facă o prefață cărții sale. Și ea acceptă, dintr-o mefiență și-un camelionism specifice oamenilor care vor să se răzbune. Acest prefațator al cărții “De două mii de ani...” (1934) se transformă în personaj de roman. Pentru cititorii romanului devine foarte clar, din prefață, că pe scenă va apărea chiar el, profesorul universitar al autorului, politicianul și mentorul generației Criterion, Nae Ionescu. Din prefațator, acuzator. Agitator politic. Predicator... prezentat și în halatul de casă.
Jocul de-a antagonistul a fost acceptat de către Nae Ionescu dintr-un spirit prea puțin polemic, de-a dreptul instigator. Jocul de-a prozelitismul, din “Prefața” sa, constituie un avertisment de-un convingător antisemitism. Ce n-a reușit să facă Reconquista în Peninsula Iberică, complet reconvertită la creștinism cu patru sute de ani în urmă, îl tentează pe Nae Ionescu să întreprindă în România : botezarea în rit creștin a comunității evreiești minoritare. Și crede cu fermitate că eroul-narator-autor Mihail Sebastian (numit de el eronat Iosef M. Hechter) ar fi primul dintre misionarii săi. Și ai Europei, aflați pe calea fascismului și a național-socialismului. La vremea când în stepele rusești șeful serviciului secret sovietic, Beria, își lansa teoria dezumanizării programate a dușmanilor de clasă, pe care o vor folosi Stalin, Hrușciov și Brejnev (Nicolski și Þurcanu în R.P. Română), iată că lui Ghiță Blidaru al nostru – un Beria chiar mai sadic în trufia sa de profesor universitar – îi surâde brusc o idee. Anume că fostul student al său, (proaspătul bacalaureat remarcat de el la Brăila, “Iosef M. Hechter”, purtând alt nume, de Mihail Sebastian), era în stare să-și facă o mea culpa neforțată, dacă accepta să-și publice romanul “De două mii de ani...” cu prefața semnată Nae Ionescu, la Editura Națională Ciornei. Astfel, marele han al “Cuvântului” profetic din presa interbelică vrea să prefațeze anarhia Hoardei de aur, sau goana verde, haiducia după aurul evreilor din regatul român. Coada de topor ar fi putut fi autorul Mihail Sebastian, în vârstă de numai douăzeci și șapte de ani.
În climatul tensionat existent după criza economică și asasinarea lui I.Gh. Duca din toamna anului 1933, semnarea prefeței de către Nae Ionescu echivalează cu ridicarea în grad a soldatului (combatant ca erou de carte) Ghiță Blidaru, care devine un fel de caporal (coautor în derâdere), ori hiperautor al hipertextului de ansamblu. Grila de interpretare a grupului μ ar putea să ofere ipotezele de lucru despre raportul rizomatic dintre prefața lui Ghiță Blidaru și textul-tulpină al cărții “De două mii de ani”, transformat de el dintr-un autodafé gidian într-un usturător pamflet la adresa autorului. Alăturarea romanului de-o asemenea prefață înseamnă tun și fitil – iar detunarea obuzului îl va preocupa și-l va marca public pe Mihail Sebastian până-n anul morții sale. La sfârșitul anului 1944 avea să noteze în Jurnal (1935-1944) că bilanțul de-un deceniu al perceperii sale în rândurile minorității românești rămăsese tot aceeași : colaborator la “Cuvântul”. Așadar, dușman, persecutor, colaboraționist. O singură dată, în 1943, un bucureștean debusolat, amenințat în permanență cu expulzarea din România la Moghilev, a avut și tupeul să-l numească agent de siguranță, spion sub acoperire, crezând că dispune de sume uriașe în lei și-n valută, ori de-o avere câștigată ilicit. Jurnalul lui Mihail Sebastian dovedește contrariul: că n-a avut locuință proprie, că și-a întreținut rudele, pe care le-a adus din Brăila în București, trăind într-o sărăcie lucie (sinistrați, fără adăpost după bombardarea casei din Antim, unde stătuseră în gazdă), ceea ce l-a dus în pragul îmbolnăvirii și slăbirii organismului.
Invitarea periodică în casa maestrului, hanul Ghiță Blidaru, îl va determina pe cel întors din Paris, Mihail Sebastian, să ceară semnătura acestuia pe viitorul pact faustian – însă contractul scrierii în 1931 a prefeței pentru “De două mii de ani...” rămâne neparafat. Dacă Nae Ionescu semna atunci prefața, nu ar fi deranjat pe nimeni, pentru că le lua apărarea evreilor. Faptul că Mihail Sebastian n-a putut debuta ca romancier în 1931 l-a ambiționat mai mult să se atașeze de modelul cultural al generației sale, Ghiță Blidaru, apoi să se detașeze de adevărata autobiografie pe care începe s-o perceapă ironic:
“- Nu vrei să mă vizitezi? Uite, joi după-masă, la 4 jumătate, acasă la mine. Da ?
Salută băiețește cu un deget la pălărie și pleacă.” [1]
Ghiță nu este doar un Chirică, iar Mihail Sebastian nu poate fi dus de nas precum Ipate, ca să-și aleagă soarta după o pețire insistentă. În condițiile în care scriitorul va debuta editorial în 1932 cu pseudonimul literar Mihail Sebastian, înseamnă că ucenicul vrăjitor își întrece între timp propriul maestru [2]. Pentru presa interbelică, Mihail Sebastian era deja o personalitate, înainte de începerea deceniului al patrulea, când vedea prima oară locuința profesorului său. Pactul lor faustic nu presupunea și vreun ajutor bănesc din partea maestrului, ca el să debuteze ca romancier. Ci doar să se înscrie la începutul iernii ca student la... Facultatea de Arhitectură, ca să nu mai frecventeze miercurile și joile cursurile de economie politică ale mentorului tinerei sale generații. Bineînțeles că acest aspect nu este decât pură invenție diegetică. Numai așa putea fi ferit de-un posibil linșaj în sălile de curs ori pe holurile facultății. Tot așa, marele han al generației ’30 îi făcea pe protejații săi să scape de ghimpele pe care îl va numi, abia în 1934, ca pe-un eretic “Iosef M. Hechter”. Portretul (supra)realist fizic, vestimentar, moral, casnic al lui Ghiță Blidaru pare un exercițiu de admirație, dar aparențele înșală:
“Este un interior nud, precis, sumar, cu un inexplicabil aer de intimitate, totuși și de căldură.
Sunt intimidat până la nemișcare. Omul acesta pe care l-am iubit cu ciudă, iată-l. Atâtea cercuri izolatoare de legendă au crescut în jurul lui într-un an, din seara în care l-am ascultat prima oară sus, la universitate.
Cu ochiul lui de stăpân predestinate, cu aspra lui îmbinare de sprâncene, cu mâna lui jumătate leneșă, jumătate ordonatoare, uite-l aici, în casa asta care-i seamănă întocmai, liniară ca el, precisă în fiecare obiect, strictă în fiecare detaliu.
Un halat lung de casă, cu un fular de lână la gât, cu capul puțin aplecat în bătaia lămpii din dreapta – e ceva călugăresc în ținuta lui, în încruntarea lui, ușor îmblânzită acum de un surâs ce arde potolit în umbră.
Îl ascult cu oarecare panică. Panica de a nu-l vedea dintr-un moment în altul tăcând, moment de tăcere când va trebui să vorbesc eu, să vorbesc ce? Dumnezeule, să-i răspund, să povestesc, să spun, să spun ce ? să spun cum ? sub apăsarea prezenței lui, care mă neliniștește mai mult decât mă bucură, deși știu că mă bucură atâta.” [3]
“De două mii de ani…” constituie un Bildungsroman sui generis. Personajul Ghiță Blidaru seamănă cu mefistofelicul “maistru” Ruben, dascălul de matematică și filosofie în Academia de la Socola din “Sărmanul Dionis” de Mihai Eminescu. Există pasaje întregi ale lui Mihail Sebastian când discipolul îl ascultă hipnotizat pe marele inițiat al luptelor studențești. El îi reproșează maestrului că nu i-a luat de la început apărarea, când a fost fugărit și bătut de studenții acestuia ; Ghiță îi răspunde în dodii, la modul infatuat, că i-ar fi dat o lecție. Ca autor și protagonist al cărții, Mihail Sebastian doar simulează faptul că până când a debutat în presă și literatură l-a ascultat orbește pe maestrul său Ghiță Blidaru. Hanul războinic i-a dat indirect o usturătoare lecție, bătăi, prin acei studenți români naționaliști. Însă romanul-jurnal “De două mii de ani…” nu se transformă într-un roman indirect, cum va fi “Șantier” (1935) al bunului său prieten Mircea Eliade. Atitudinea obiectivă, sinceră folosită de romancierul Mihail Sebastian nu devine retrospectivă, dacă presupunem că subtextul ironic, protestatar face ca ego-ul personajului principal, să iasă treptat, lună de lună, an de an, din umbra stânjenitoare a falsei protecții acordate de Ghiță Blidaru. Accentul pus pe latura subiectivității nu impietează deloc asupra valorii estetice a prozei de fină analiză psihologică, pe care o practică încă din anul 1932 Mihail Sebastian . [4]
Prototipul real al personajului Ghiță Blidaru, Nae Ionescu, nu trebuia decât să iscălească și prefața romanului “De două mii de ani…” pentru a-și completa fișa psihologică, cu un efect teatral ieftin. Acest autoportret caricatural pe pânza romanului nu mai stârnește publicului nicio simpatie. Ghiță execută și, concomitent, este executat. Aceasta ar fi sensul publicării prefeței lui Nae Ionescu, după cum crede și Ion Caraion, într-un alt roman diaristic protestatar al secolului XX, Jurnal II, interzis de cenzura politică în anul 1981 : “Nu eram eu croit cu și din complexele și complexitățile lui Mihail Sebastian, care (autoflagelându-se) îi putea ierta profesorului Nae Ionescu filosofia aviatorismului politic și era în stare ca în fruntea romanului De două mii de ani… să-i publice fără crâcnire acea « prefață » demonstratoare de cinism și de lipsă de scrupuluri.” [5]
Punctele de suspensie de la finalul titlului îi sunt personal adresate de către discipolul diavolului (fostul student al său). Lovitura de grație va veni pentru prototipul personajului, Nae Ionescu în anul 1938, când va fi închis la Miercurea Ciuc și mai ales în 1940, când va muri după o lungă suferință, ispășindu-și marea sa culpă de-a fi fost intermediarul dintre regele Carol al II-lea și Corneliu Zelea Codreanu.
Ceea ce încearcă să regizeze Mihail Sebastian, acel subiect realist dar și avangardist din paginile cronicii sale din 1926 până în 1934 poate fi numit:
• parafrazare a ciclului dramatic despre Ubu rege, al lui Alfred Jarry ;
• ispită a “revoluției” spirituale, pact faustic inacceptabil;
• parafrazare a celebrei piese scrise de Pirandello, sub o nouă idee: “Personaje persecutate în căutarea unui prefațator sau călău”.
Onomastica numelor evreiești (Ianchelevici Șapsă, Leibovici Isidor, Ionel Bercovici, Jabotinski, Winkler, Marga Stern, S.T. Haim etc.) nu-i autentică, însă creează o tipologie general umană. Oprimarea etniei lor începuse încă de la moartea lui Ferdinand I, odată cu destabilizarea climatului politic – după cum aflăm din “Cum am devenit huligan” (1935) și din răspunsurile ferme date de publicistul Mihail Sebastian atacurilor din presă, încă înainte de 1931, dar și după 1934:
“Dacă 1931 fusese un an neantisemit, 1934 se pregătea a fi un an huliganic. În deschizătura acestui compas încape prefața profesorului Nae Ionescu.
« Cuvântul » nu putea privi cu simpatie acest val reacționar. El știa că fascismul italian nu este o revoluție și știa, de asemeni, că hitlerismul nu poate fi una. Hitler era pentru « Cuvântul » un corsar inventat, plătit și susținut de marea industrie germană împotriva sindicatelor muncitorești. Aș putea cita, în acest sens, colecțiile ziarului pe anii 1931, ‘’32 și ‘’33.
[...] S-a lansat atunci (în noiembrie 1933, n.n.) vechea, eterna, infailibila formulă pe care, la vremea lor, liberalii o aruncaseră opoziției, pentru ca acum opoziția să le-o arunce lor: liberalii vânduți jidanilor.
Care liberali, oameni buni? Nu cumva liberalii care întreținuseră zece ani în universități bătaia sistematică pentru a justifica starea de asediu? [...] Nu cumva acești liberali care au fost statornic, de la 1848, forța antisemită cea mai tenace, la guvern prin ei înșiși și în opoziție prin cuziști? Nu cumva acești liberali “huligani, agitatori, ațâțători și oprimanți” pe care îi denunța profesorul Nae Ionescu în martie 1927?” [6]
Familia Hechter din Brăila este evocată începând cu rădăcinile ei străvechi, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Străbunicul din partea tatălui rămâne pentru Mihail Sebastian o figură emblematică, un caz deosebit. Dimensiunea psihologică a romanului “De două mii de ani...” acordă atenție și evoluțiilor spirituale neașteptate. Spre exemplu, iluminarea trăită înaintea morții de către acest străbunic, având nouăzeci de ani. Martor al istoriei de pe timpul lui Napoleon Bonaparte, al revoluțiilor secolului al XIX-lea, el își împarte averea hotărând ca ultimile luni de viață să le petreacă la Ierusalim.
Ca strănepot, Mihail Sebastian își notează cu grijă acest gest, aparent irațional, dar calculat instinctual, similar plecării elefanților spre locul repaosului absolut, după ce-au stat mereu în picioare. Plecarea străbunicului semnifică nu doar un ultim pelerinaj, ci se filtrează în conștiința lui Mihail Sebastian devenind căutarea stoică a “singurățății mele”, laitmotivul prozei autenticiste a lui Mihail Sebastian. Fiind unul dintre urmașii demni ai acestui străbunic, dar și al unui bunic ceasornicar, admirat că nu uita niciodată să meargă după lucru la sinagogă, tânărul stabilit în București, viitorul dramaturg și prozator, nu s-a dezis de ereditatea sa, sau de acea apetență a neamului ales spre liniștirea anahoretică și patriarhală (care-i vine dinspre neamul mamei sale).
Multe pasaje romanești par, încă de la prima vedere, deziceri ditirambice. Deziceri atât față de aspectele elitiste, ale separării “epopeice” într-un turn de fildeș retrograd (Sion), cât și față de neparticiparea oricărei familii patriarhale la distracțiile mondene, pe care o manifestă “specia” umană rătăcitoare prin lume “De două mii de ani...”. Fără rele intenții, tânărul criterionist Mihail Sebastian își revendică foarte modest un rol civic. Pe acela de-a fi actorul perfect al istoriei, fără înclinații tradiționaliste ori cosmopolite. Poate să mediteze, să muncească, în exact același mod după care s-ar desfăta în timpul liber, mergând la schi în munți, iubind femei sau ascultând concerte, piese teatrale în săli de spectacol sau la radio. Este un simplu martor, pion pe-o tablă de joc. Strategiile (ideologiile) pot bântui fără oprire, neinteresându-l nicio clipă. De aceea se ceartă cu mulți dintre colegii evrei din facultate.
Defetismul și distanțarea clară față de aspirațiile sioniste ori antisemite îl vor face vulnerabil pe autorul Mihail Sebastian. Va fi acuzat după publicarea acestui roman și de către cei care ar fi trebuit să pledeze în vederea apărării sale. Numai Pompiliu Constantinescu, Șerban Cioculescu, Mircea Eliade și Mircea Vulcănescu au intervenit ferm de partea sa. Legionarii activi aproape că vor pune premiu pe capul său, după cum reiese din interviul din “Luceafărul” (1991) al Irinei Eliade: “- Mircea a rezistat câtva timp presiunilor politice. Þin minte o scenă petrecută pe strada Paladi. Eram, ca întotdeauna, acolo, pentru un schimb de cărți. Cineva a sunat la ușă, doamna Eliade a deschis și în cameră a pătruns un individ scund, brun, cu o frunte de două dește (nu degete!) care pe un ton (cât putea el!) ceremonios a exprimat dorința căpeteniilor legionare ca Mircea Eliade să intre în mișcarea lor. Era însă o obiecție: prietenia cu jidanul de Hechter (numele adevărat al lui Sebastian). « Dar Sebastian este scriitor! » a răspuns Mircea. « Prietenia lui mă onorează », descumpănindu-și interlocutorul care, cel puțin atunci, n-a mai insistat.” [7]
Romanul “De două mii de ani...” este, după opinia multor critici literari, nu doar o piesă epică juvenilă a marelui dramaturg și romancier Mihail Sebastian, ci îndeosebi un document de cultură și istorie națională și mondială. Cărțile “De două mii de ani...” și “Cum am devenit huligan” rămân prin excelență polemice, autobiografice, redând și istoria cutremurătoarelor progromuri europene:
“Nu cred că vreun intelectual a făcut vreodată ceva decisiv în istoria oamenilor, atunci când a fost vorba nu de valoarea unei culturi, ci de salvarea speciei pur și simplu. Ar trebui să recitesc din punctul ăsta de vedere istoria: m-aș mira să n-am dreptate.
[...] Citeam în istoria lui Șapsă Zwi, pe care mi-a vândut-o în decembrie Abraham Sulitzer, prietenul meu din tren, citeam că prin anul acela – 1646 – zeci de mii de evrei au fost măcelăriți în Polonia și Rusia, sute de comunități și târguri au fost rase de pe suprafața pământului și că în timp ce târgurile ardeau, în timp ce sângele vărsat venea năvălitor ca o lavă fierbinte dintr-un vulcan nestins, în sinagogi, printre flăcări și sânge, se discuta asupra câtorva texte talmudice.
Și istorigraful povestește acest lucru atroce cu orgoliu, ca pe un fapt eroic, în vreme ce mie mi se pare o sinistră abdicare de la viață, o anemie vitală compromițătoare, o rușinoasă fugă din biologie.” [8]
Se observă din ultima sintagmă, “rușinoasă fugă din biologie”, că Mihail Sebastian folosește parafrastic idei ale lui Friedrich Nietzsche, de exemplu fuga lui Hristos de pe cruce, Dumnezeu a murit etc.
Simplitatea discursului narativ provine din aspectul de jurnal intim, îmbinat cu cel de cronică a unor evenimente de interes socio-politic. Elementele care complică trama cărții “De două mii de ani...” și măresc dilema sau criza interioară a personajelor, sunt de fapt cele mai frecvente stări sufletești: neliniștea (melancolia, pasivitatea) și agresiunea (riposta, intoleranța).
Prima, îl caracterizează în primul rând pe protagonistul Mihail Sebastian, care se crede un antierou, îndeosebi atunci când respinge orice efuziune sufletească după ce redase deja prima idilă a sa, cu Marga Stern. El retractează cele scrise cu o zi sau două în urmă: “Adevărul este că Marga e o femeie înainte de a fi evreică. Și că dacă destinul rasei ar obliga-o la neliniște și visare tulbure, destinul ei de femeie – mai puternic – o întoarce spre pământ și o leagă de el, o întoarce spre legile vieții [...]” [9].
La fel se autocaracterizează chiar în ultimii zece ani ai vieții, redați cu exactitate în Jurnal (1935-1944), el fiind un om singuratic și melancolic, un fel de profesor Miroiu, obligat pe timpul războiului să treacă în anonimat, ca să-i fie jucată piesă teatrală Steaua fără nume. Nu avusese nici dreptul să se bucure la premieră ca autor. Se ferise s-o semneze, pentru a nu fi persecutat.
A doua stare psihică ar fi agitația, riposta dură, intoleranța față de unele grupuri de oameni. Ea este urmărită nu numai la studenții lui Ghiță Blidaru, sau la cei evrei care practică un fel de gandhism suportând orice act de violență. Personajul cu rol de intrigant, Ghiță Blidaru, nu este vinovatul exclusiv al incidentelor nedorite, care au loc la Universitate și uneori pe străzi. Nici guvernanții nu erau străini de aceste altercații studențești cărora le cădeau victime evreii. Se succed bătăile, excluderile de la cursuri a studenților – fără niciun motiv logic. Sunt descrise și represiuni din partea forțelor de ordine, începând cu alungarea muncitorilor dintr-un cartier. O victimă geme cu capul crăpat, zvârcolindu-se pe caldarâm în această “dramă de revoluție socială” [10].
Mihail Sebastian n-a fost nicicând simpatizant al socialiștilor sau comuniștilor. În lungul său eseu “Cum am devenit huligan” – metatextul cărții “De două mii de ani…”, el prezintă o alocuțiune de-a sa ținută în fața celor care-l credeau comunist, care l-au fluierat tocmai pentru accesele sale pur democratice. La fel a procedat când a ținut o cuvântare și-n fața tinerilor de extremă dreaptă. Prin cafenele, Mihail Sebastian a întâlnit chiar aceeași tineri care treceau pe la începutul deceniului patru dintr-o tabără în alta. Acest spirit proteic îl descurajează – după cum arată pe la mijlocul romanului “De două mii de ani…”. El aspiră spre o viață cât mai liberă, de tip burghez, pentru că este un intelectual pur sânge, căruia îi plac excursiile la munte, pe la conacurile unor prieteni. La Breaza va petrece în tinerețe clipe de neuitat.
Ghiță Blidaru rămâne în literatura noastră un nume desprins parcă dintr-o galerie a personajelor realiste. Atitudinea sa agresivă și, paradoxal, retractivă se conjugă perfect cu felurile de comportament a două personaje din nuvela “Moara cu noroc” de Ioan Slavici: Ghiță și Lică Sămădăul, care s-au “cunoscut” din cauza unor pahare cu vin și a blidelor cu mâncare neplătite la han de tovarășii sămădăi. Și Ghiță Blidaru i-a întins, tutuindu-l în “Prefață” pe “Iosef M. Hechter” blidul cu linte, iar acesta, prefăcându-se că acceptă să-i cânte în strune, i l-a trântit încă din 1935 în față, răspunzând la jigniri prin continuarea romanului, “Cum am devenit huligan”.
Dacă vedem acest nod intertextual cu proza lui Slavici ca pe singura interpretare a comicului onomastic din romanul “De două mii de ani...”, atunci caricaturizarea personalității lui Nae Ionescu se încadrează macabru unei atmosfere grele, de abator uman și extremism al acelor ani. Hiatusul democratic apăruse în 1933. Războiul civil din Spania avea să constituie un pretext de martiraj și pentru unii voluntari legionari ce vor pleca și vor muri acolo. Literatura legionară a fost criticată dur chiar de către Mircea Eliade în unul dintre articolele așa-zise “legionare”, publicate postum într-un volum de către Mircea Handoca. Mihail Sebastian abia a mai apucat să-și publice romanul “De două mii de ani...” în 1934 și lucrarea “Cum am devenit huligan” în 1935; după apariția legilor antisemite (legate de “numerus clausus”) n-ar mai fi reușit să ofere publicului românesc și o replică dură la proza și poezia legionare ori naționaliste, tot mai nerușinate timp de-un deceniu întreg (1934-1944). Mulți contemporani l-au crezut pe Mihail Sebastian drept un caz tipic de recalcitranță și ipocrizie. În Jurnalul său, scriitorul dovedește că de fapt Nae Ionescu, Ion Barbu, Camil Petrescu, Marietta Sadova, Constantin Noica, Victor Eftimiu se infectaseră grav unii de la alții de morbul intoleranței, rinocerita, observată și de prietenul său Eugen Ionescu.
Nu cabotinism, ci puțin curaj și foarte mult simț diplomatic i-au fost de ajuns lui Mihail Sebastian ca să pătrundă cu subtilitate și să rămână martor din umbră al febrei anarhice pe care o aveau destul de mulți intelectuali ai epocii interbelice.

NOTE:

1. M. Sebatian, “De două mii de ani…” “Cum am devenit huligan”, Editura Humanitas, București, 1990, p. 53;

2. În 1935, scriind Cum am devenit huligan, Mihail Sebastian își amintește și de intenția sa de a-i publica maestrului Ghiță Blidaru, într-o carte, articolele din “Cuvântul”; Mircea Eliade va reuși la sfârșitul deceniului să îi materializeze această speranță, sau datorie de suflet, realizând indirect și o reparție morală în conflictul Nae Ionescu – Mihail Sebastian, prin includerea unor articole foarte bine documentate despre “problema evreiască”;

3. M. Sebastian, op. cit. p. 54;

4. Prima carte a sa este tot un roman indirect, gidian, “Fragmente dintr-un caiet găsit” (1932), iar a doua, “Femei”, face tranziția, ca și proiectul romanului “Accidentul” (din 1930-1931) spre o proză realist-psihologică, dar cu un substrat alegoric și protestatar;

5. I. Caraion, Jurnal II, Editura Albatros, București, 1998, p. 54 ;

6. M. Sebastian, op. cit., p. 281 și p. 283;

7. I. Eliade, art. “Mircea Eliade. Omul – profesorul” (interviu acordat Sânzienei Pop), “Luceafărul” (serie nouă), an. II, nr. 2, 9 ianuarie 1991, p. 9;

8. M. Sebastian, op. cit., pp. 85-86;

9. Ibidem, p. 82;

10. Ibidem, p. 83;