În căutarea lor printre florile răului, dincolo de corola cărora un capăt de zare se presimte mereu(1), criticii s-au înțepat, adesea, în ghimpii binelui(2). Sub vraja aspră(3) a cuvintelor, Mircea Mihăieș dezvăluie luminozitatea lui Baudelaire, deschiderea înspre sublim. Poziția ambiguă de acrobat al neantului(4) care sfidează, în plin număr, starea de echilibru a fost exploatată la maxim: o perfectă stare de extaz și de oroare amestecate dau poeziei sale o plenitudine menținută ferm la limita unei sensibilități libere, o rarefiere, o sterilitate epuizante(5). Copil fiind, am simțit în suflet două sentimente contradictorii, oroarea vieții și extazul vieții este mărturisirea care-l apropie pe Baudelaire de familia sufletească a lui Bataille. Poetul trăiește sfâșiat între interdict și transgresiune, între angoasa pe care o induce prezentul și exuberanța insuflată de sentimentul neantului, adică tocmai în universul atât de minuțios descris de Bataille. E deci firesc să intervină în interpretările lui Sartre, pentru a le prelungi mai departe în filozofie și chiar psihanaliză, întru ocrotirea lui Baudelaire. Profunzimea sensului dat de scriitorul francez florilor răului frânge, prin coborâșul violent, majoritatea punților care s-au încercat peste abisul lumii poetului. Mă refer la cele construite prin exercițiul clasificării și încadrării în tipuri de viziune asupra lumii, dar și la cele întinse prin exercițiul delirului poetic.

Sartre stabilește un raport între Rău și poezie vrednic de interes și, pe alocuri, în legătură cu ghimpii binelui sesizați și de Mihăieș: când poezia ia Răul ca obiect, cele două specii de creație cu răspundere limitată se îmbină și se reazemă una pe cealaltă, avem atunci o floare a Răului. Însă crearea deliberată a Răului, adică greșeala, este acceptarea și recunoașterea Binelui; ea îi aduce acestuia un omagiu și, botezându-se singură drept rea, mărturisește că este relativă și derivată, că, fără Bine, nu ar exista. Bataille gândește că omul se îndreaptă împotriva lui însuși în mod necesar și că nu se poate recunoaște, nu se poate iubi până la capăt, dacă nu este obiectul unei condamnări. Dacă această afirmație este o regulă, există și o excepție care o întărește: Salvador Dalí. Și am intrat în subiectivul joc al conexiunilor dintre Baudelaire și Dalí datorită propoziției rostită de primul: orice metaforă poartă mustăți. Pictorul și poetul doresc cu ardoare, deși cu finalitate diferită, imposibilul până la capăt. Ambii se află în incapacitatea de a depăși stadiul copilăriei. Sau în refuzul de a-l depăși. Sartre chiar definește geniul ca fiind copilăria regăsită după voie. Dacă însă, observă el, copilul crește, își depășește părinții cu un cap și privește pe deasupra lor, îi este lesne să vadă că în spatele lor nu există nimic. Nejustificat, nejustificabil(6) începe experiența teribilei libertăți. Care, dacă pentru Baudelaire înseamnă singurătate și neant, pentru Dalí este miracolul de fiecare zi. Pentru Dalí, copilăria semnifică manifestarea excentricității geniului. Pentru Baudelaire, alegerea de a trăi în greșeală(7). Bataille despică însă, minuțios cum îi stă în fire, problema acestei alegeri: S-a făcut în necunoștință de cauză? Nu-i decât o eroare deplorabilă? Dimpotrivă a avut loc din exces? Poate într-un mod mizerabil dar totuși decisiv? Mă întreb chiar: oare o asemenea alegere nu este, în esență, cea a poeziei? Nu este cea a omului? Baudelaire și Dalí sunt foarte aproape în vârtejul procesului creator dar nu și în zările în care acesta îi abandonează.

Chiar dacă lipsa simpatiei față de personajele sale, o oarecare dimensiune filistină a personalității și încetineală a gândirii îl țin mult departe de contemporanul Goya în actul creației, florile răului se deschid de minune pe fundaluri goyești. O dragoste, abstractizată pentru a mări sfera cuprinderii, emanată fără încetare din versurile poetului francez, întregește tablourile pictorului spaniol. Ambii trec totul în contul Urâtului (Urâtul e! – Cu lacrimi în silă revărsate,/ Visează eșafoduri fumând nepăsător - Au lecteur), al Răului, al florilor răului, care înainte de a naște poezie, nasc monștri(8), ca orice rațiune bine adormită(9).

Pe Baudelaire și Dalí îi apropie violența, impetuozitatea procesului creator. Operele ambilor sunt sinteze catalizate de un ferment demoniac. Efortul de a pune în ordine haosul interior îi încadrează în același tip de viziune asupra lumii. Peste nudul încordării, Dalí îmbracă însă haina de gală a nonșalanței. Dimpotrivă, Baudelaire și-l contemplă în fața oglinzii. Poate că se complace. Sau exploatează. Poate că din lene congenitală alege frigul descoperirii. Cei doi copii orgolioși, aparținând a două secole și a două curente diferite, progenituri ai unor familii spirituale înrudite prin sângele tumultuos al excesului de luciditate, alunecă în isterie și, ambii, o cultivă. Unul cu suferință și spaimă, celălalt cu desfătare și curaj. Spre deosebire de Baudelaire, Salvador Dalí i-a formulat existenței, pe ton răspicat, un scop. Toate antenele și toate sondele sale au împânzit lumea supra/ și sub/terană întru captarea frumosului și valorizarea lui la maxim. Poate singurul geniu practic, cu siguranță cel mai încrezător în sine, și-a organizat o viață după bunul și indiscutabilul plac, adică himeric de reală(10). Poetul n-a reușit să scape din învâltoritul fluviu reversibil aflat între polii contradicției, căzând pradă, prin comparație, unei vieți indubitabil himerice. Cosmogoniile lor, aflate sub semnul erotismului, sadismului, descompunerii și morbidității, pot fi încadrate, ambele, în tipul de viziune demoniac. Salvador Dalí reușește să își stăpânească demonului interior, menținându-se în echilibru. Fiind urmată de victorie, lupta demoniacului echilibrat fortifică. El poate străluci în limitele lumii reale, se poate bucura de viața de zi cu zi. Demoniacul echilibrat e indiferent la o anumită ordine existentă, cu atât mai mult cu cât geniul său îi permite să o privească de sus, ca pe un joc de puzzle. Lumea îi creează, în fapt, contextul genialității, așa că o adoră de vreme ce își adoră condiția: Niciodată, niciodată, niciodată, niciodată excesul de bani, de publicitate, de succes ori de popularitate nu mi-au provocat – nici măcar pentru un sfert de ceas - dorința de a mă sinucide... Dimpotrivă, ador toate astea.(11). Atracția și respingerea pe care le provoacă picturile sale confirmă lupta corp la corp cu demonul interior. Dar îl învinge cum înainte vreme complexele și frustrările copilăriei.

Liviu Rusu îl încadrează pe Charles Baudelaire în categoria demoniacului expansiv. Ceea ce are în comun cu demoniacul echilibrat este intensitatea conflictului interior. Îl deosebește însă incapacitatea de a lua în stăpânire demonul lăuntric și, urmare a acestui fapt, rămâne pradă pasiunilor care ard sufletul și în mijlocul cărora se zbate cu disperare(12). În timp ce Dalí și-a cunoscut dușmanul interior, anume al doilea eu al fratelui mort, inamicul lui Baudelaire a fost unul abstract, deci imposibil de stăpânit. Conflictul în care se află acesta din urmă e fără ieșire. Poetul este un pălmaș al iluziei(13), pictorul, stăpân al ei. Torturat de absența sensului existenței, Baudelaire trăiește continuu, la un pas de sufocare, în apele tulburi și misterioase ale propriilor profunzimi. Demonul său excesiv nu-i permite nici contemplarea unei lumi ideale, nici acordul cu lumea reală. […]În acest infinit în plină fluctuație, nu-i rămâne decât un singur refugiu: gândul morții(14). Este dintre acei fauri cu pecete de-osândă și de doliu cărora Moartea, ca un soare mai nou și mai fierbinte/ Le va deschide-n floare toți mugurii din minte (C’est que la Mort, planant comme un soleil nouveau,/ Fera s’epanouir les fleurs de leur cerveau!)(Moartea artiștilor). La 24 de ani, într-adevăr, Baudelaire are o tentativă de a forța înflorirea timpurie a mugurilor minții, pentru accesarea nemărginirii care îl obsedează, îl smulge din lumea reală și îi domină viziunea. Pentru că realitatea imediată îndepărtează de esența fiindului veritabil, se opune, neîncetat și neînclinat la compromisuri, ordinii ei aparente.

În timp ce Baudelaire preferă haina cenușie a solidarității în suferință (O! cititor fățarnic, - tu, semenul meu, -frate!), Dalí adoră înfășurarea în nimbul singularității, opera lui fiind un strigăt al voinței. Negarea Binelui, scrie Bataille, reprezintă în cazul poetului o negare a primatului zilei de mâine. Afirmarea Binelui, menținută simultan, îi relevă în mod regulat, și din nefericire (într-un chip blestemat), paradoxul clipei – paradox la care nu accedem decât evitându-l, care se derobează dacă încercăm să-l prindem(15). Bataille este și el de părere că blestemata poziție a lui Baudelaire nu poate fi depășită, fiindcă încercarea de recuperare a ființei e o frază neîncheiată, un proces ce nu-și cunoaște sfârșitul. Acest indomptabil dandy, neiertător, cu privirea la pândă(16), cu eleganta-i siluetă, cu morga lui de prinț moștenitor, de prinț și cerșetor, de snob al spiritului, de călător exotic(17) și-a conceput poezia din ce în ce mai negativ, ca o perfectă tăcere a voinței(18).

(6), (7) Jean-Paul Sartre – Baudelaire
(5), (15), (18) Georges Bataille – Literatura și răul
(10), (11) Salvador Dalí – Jurnalul unui geniu
(1), (2), (3), (4), (8), (9), (13), (16), (17) Mircea Mihăieș – De veghe în oglindă
(12), (14) Liviu Rusu – Eseu despre creația artistică