Arta modernă - clipa când mimesis-ul ia vacanță. În acest timp, pisica mai gustă din portretul bunicii, iar șoarecii croșetează în becuri lumi de o fantezie nelimitată. Cineva încă mai așteaptă de la tablouri să fie 100% conforme cu realitatea înșelătoare din jur, să se vadă și musca de pe nasturele ultim al vestei bunicii! Dar mai există și cineva care percepe arta ca având o dimensiune spirituală - motăneii zic că rozătoarele artiste sunt pur și simplu capricioase, dar la fel de ușor pot nega până și ceva atât de evident ca existența sufletului.
Mai degrabă vorbim aici de revelații decât de revoluții. La urma urmei, omul a fost dintotdeauna capabil de abstracțiuni, drept dovadă desenele rupestre ale primitivilor sau artele triburilor africane, dar ideea este că a apărut un nou tip de înțelegere, care să ne ducă la origini. Felinele care nu se folosesc de intuiție riscă să cadă ușor în capcanele puse de șoareci, șoareci ce au o perspectivă radical diferită.
Când artistul ajunge în ipostaza de libertate absolută, se poate ajunge adesea la lupte cu mori de vânt și la greșeala de a opune lucruri întotdeauna complementare. Nicio culoare (nu vorbim de alb și negru, ci de rogvaiv) nu se opune alteia cu adevărat, chiar dacă există corespondențe, culorile își trimit scrisori, dar nu sunt antiteze, doar contraste. Nu degeaba toate culorile formează împreună albul. Absolutul fiind fabricat de minte, natura nu gândește în termeni de gol și de plin. Atucni devine clar că un lucru nu poate să însemne nimic dacă nu-și neagă însăși forma, ceea ce nu o face decât să ia o altă formă.
"Cuvintele sunt ca femeile - s-a spus - ele sunt totdeauna mai frumoase goale", ne spun trei suprarealiști români, Gellu Naum, Virgil Teodorescu și Paul Păun în cartea "Critica mizeriei". E adevărat. Dar nu e mai puțin adevărat faptul că rămâne totuși pielea - neantizarea se poate produce doar în plan abstract. Chiar și așa, de la Mallarmé încoace, s-a tot încercat să se golească toate cuvintele de sens, ca și cum am încerca să golim complet camera de praf și de orice microbi. Zădărnicia implicită a unei astfel de inițiative explică atunci de ce nihiliștii sunt triștii textualizanți...
Da, artistul are posibilitatea enormă de a institui realități noi, chiar și doar în spatele cuvintelor, ce, la fel ca plantele, nu par vii, dar sunt. Dar chiar cuvintele îmbrăcate doar în epiderma lor, ca niște nudiști pe plajă, exprimă ceva! În modul cel mai fericit posibil, cuvintele nudiste se exprimă pe ele înseși, își dezvăluie propria personalitate, nu mai poartă alte sensuri decât cele pe care le exprimă însăși forma lor. Suntem tentați să credem că această relativă indepedență este doar o iluzie și că tot noi suntem mânuitorii. Dacă noi nu creăm ex nihilo, totuși putem recrea, și atunci lucrurile se pot face manifeste. Poate că ele, cuvintele, nu-și pot decide soarta, iar noi le eliberăm periodic de sub sclavie, dar dacă e valabil opusul? Dar dacă sunt valabile ambele direcții? Să nu uităm că suntem totuși făcuți din cuvinte, din logos, așa că este o iluzie atunci când cuvintele par să dea petrecere în defavoarea artistului - totul se află în ochiul artistului, totul depinde de perspectiva lui.
Oricum, nu li se poate reproșa cuvintelor că au o economie defectuoasă, precum în cazul țărilor africane. Ceea ce animă cuvintele este iubirea, iubirea, iubirea. Ca toate celelalte lucruri, de altfel. Numai iubirea ajută literele să se îmbrățișeze și să devină cuvinte. Devine limpede atunci ce este valabil pentru toate realitățile: toate mărturisesc faptul că Puterea Supremă este iubirea. Chiar și lipsa de iubire denotă faptul că toate se învârt în jurul iubirii.