Nu știu ce blestem m-a lovit, ce păcate ale înaintașilor ar trebui eu să ispășesc în viața asta sau ce vrajă nesărată ar trebui să suport de m-am născut hârtie igienică. Sau, cum mă mai iau unii peste picior, hârtie de cur. Vă spun, nu e deloc simplu sau ușor. E un destin crud, de care îmi aduc aminte ori de câte ori se rup părți din mine. Și hai, m-am împăcat, atât cât se poate, cu destinul acesta maroniu, dar mi-e foarte greu să îmi accept statutul. Pentru că și în rândul hârtiei igienice nu sunt mare scofală. Nici nu vă imaginați cât de anostă sunt, cât de ordinară, dar tot pe atât de sensibilă, încât mă rup foarte foarte repede de mai trebuie să suport și înjurături de voci răgușite dimineața sau nervoase în pauzele de la serviciu. Așa cum v-ați imaginat deja, că aveți mințile limpezi și neconstipate, datorită și mie, printre altele, eu sunt o hârtie simplă, gri, dură la pipăit, dar atât de, atât de soft în suflet. Se vede treaba că asta nu prea contează, de vreme ce nimeni nu mă întreabă ce fac sau cum mă simt sau dacă am și eu nevoie de altă hârtie igienică. Și nu ar fi un capăt de țară, dacă nu aș fi sfâșiată zilnic, brutalizată, strânsă în pumni spasmodici,aruncată la wc. Profanată, desconsiderată, înjosită. Sunt speriată, dar ce zic, terifiată, îngrozită ori de câte ori se aprinde lumina la baie.
Iertată-mi fie nostalgia. Azi am ajuns la final. Și, ca orice hârtie igienică la final, prin minte îmi trece tot trecutul. În mare parte întunecos, adumbrit de cascade învolburate de apă și digestii neterminate. Îmi trec prin corp fiorii deziluziei, ai regretelor, ai nepăsării cotidiene, ai destinului ratat. Nu sunt o hârtie oarecare, mi se mai spune. Lumea plânge după tine când nu ești. Dar eu nu vreau recunoștință, doar să fiu băgată în seamă. Indiferența doare. Pentru că nu am reușit să fiu o hârtie, cum să zic, mai importantă. Nu sunt un papirus care să ascundă evoluții istorice. Nu sunt fila vreunui jurnal de bord care să descifreze tainele unui vas înghițit de ape cu tot cu echipaj. Nu sunt un pergament, de pildă. Nu sunt hârtia scumpă, gălbuie, pe care s-a semnat un tratat de pace oarecare. Nu sunt hârtia pe care s-a încrustat protestul revoluționarilor. Nu sunt hârtia vreunui roman de capă și spadă. Sau al unui best-seller. Sau măcar al unei cărți pentru copii. Nu sunt bună nici măcar de origami. Nu am fost utilă nici pentru cornet de semințe la intrarea în stadion.
Ei bine, nu mi-a fost deloc bine de-a lungul vremii. Dar asta e. Nu pot să mă opun sorții. Și totul e cu atât mai tragic cu cât nici în rândul hârtiilor igienice, cum spuneam mai devreme, nu sunt mare lucru. Nu sunt nici parfumată, nici colorată, nici desenată, nu am nici norișori, nu am nici triplu strat.
Și plâng, să știți. Plâng. Cu mine nu s-a șters nimeni la gură. Niciodată. Of, nu sunt nici măcar un amărât de șervețel.
Adio. Lumina se aprinde.