Cartea se înscrie pe aceeași linie de condamnare a organelor de conducere (în fapt, organe de opresiune) ale Uniunii Sovietice, prezentând cititorului totalitarismul sovietic sub multiple aspecte. Ea este ceea ce autorul însuși a numit o „încercare de investigație literară”.
Alexandr Soljenițîn a fost condamnat la opt ani de detenție în lagărele de reeducare prin muncă (jumătate din acești ani i-a petrecut într-o șarașca, o închisoare cu regim special pentru ingineri și specialiști, în care regimul nu era la fel de aspru ca în lagărele comune). În 1953 a fost eliberat și trimis în exil. Acest eveniment din viața sa coincide cu moartea lui Stalin („Și totuși, ce grozav a fost marcat începutul exilului meu!”). Ca și la ceilalți zeki, exilul era întotdeauna „suplimentar” și fără judecată. Nu era trecut în sentința de condamnare. În perioada exilului (în Kok-Terek) este angajat ca profesor la o școală unde învățau copiii exilaților. Își dă seama că în anii războiului și în cei ce au urmat, din școală nu mai rămăsese decât „o carcasă umflată, sunând a gol”, că „moartea spirituală” se întinsese peste țară. Copiii exilaților, cărora le preda matematica și fizica, creșteau conștienți de situația lor de oprimați. Li se spunea că sunt „copii sovietici” și erau învățați să crească pentru comunism, asigurându-i că „doar temporar” li s-a limitat dreptul la deplasare. „Ei însă toți își simțeau zgarda, din fragedă pruncie, de când se știau.”
În cel de-al doilea război mondial, pe măsură ce victoriile armatei sovietic se înmulțeau, populația se refugia, speriată de molima roșie: „Cine își amintește marele exod al populației din Caucazul de Nord din ianuarie 1943 și cine poate să ne ofere ceva analog în istora universală? Ca populația, îndeosebi cea sătească, să plece în masă cu inamicul înfrânt, cu străinii, numai să nu rămână cu ai lor, care erau învingători! Convoaie, convoaie nesfârșite prin gerurile și viscolele năpraznice din ianuarie!”
De altfel, popoare întregi au fost ulterior deportate (surghiunite):
„Unde erau deportate națiunile? Multe și cu plăcere erau duse în Kazahstan, unde, împreună cu exilații obișnuiți au alcătuit o jumătate bună din republică, încât astăzi poate fi cu succes numită KaZEKstan. Însă nu au fost nedreptățite nici Asia Centrală, nici Siberia (o mulțime de calmuci murind pe Enisei), n-a fost uitat nici Uralul de Nord și nici Nordul părții Europene.”
Greu de ales pentru prezentare o categorie. Cartea abundă în exemple din realitatea crudă începând cu ocnele ale căror ziduri erau ridicate chiar de zeki (autorul scrie în aceste împrejurări poezia „Zidarul”); apoi înlocuirea lagărelor în care munca folosea la „reeducare”, cu lagărele speciale unde erau închiși doar „politicii”; revoltele deținuților. Apoi despre „ciuma aceea tăcută și trădătoare care a devorat cincisprezece milioane de țărani (...) dar nu luați la rând ci pe alese, coloana vertebrală a poporului rus”, țărani care parte au fost deportați ori au fost aruncați în pușcării și lagăre unde au fost supuși regimului de exterminare, au suportat foametea (până la canibalism!) și au fost supuși procesului de „deschiaburizare”. În Vasiugan, de pildă, astfel de țărani au fost abandonați în mlaștină fără niciun fel de mijloace de supraviețuire, fără alimente și fără unelte de lucru. Două podețe făceau legătura cu lumea exterioară însă la capătul fiecăruia erau santinele cu mitraliere care împiedicau trecerea. Când a venit dezghețul s-au pornit și molimele iar țăranii veneau la posturile de gardă rugând santinelele să-i împuște. Aceștia îi împușcau pe loc. „Acest sânge a constituit liantul care a întocmit colhozuri supuse. N-are importanță că peste un sfert de secol satul va atinge culmea mizeriei și poporul va degenera din punct de vedere spiritual. În schimb, vor fi lansate rachete în cosmos și Occidentul înaintat și luminat se va ploconi înaintea puterii noastre.”
Despre marele exil al țăranilor, Alexandr Soljenițîn conchide: „Un exil atât de crunt, în locuri atât de sălbatice, cu un scop atât de puțin mascat – exterminarea, cum a fost exilul țăranilor n-a mai existat nici înainte, nici după el.”
E redată în carte și revolta populară din 2 octombrie 1962 din localitatea Novocerkassk unde au fost împușcați zeci de muncitori iar alții arestați și trimiși în exil.
Revenind la propria experiență, Alexandr Soljenițîn relatează despre obișnuința sa cu viața de exil, viață care îi asigura liniștea necesară pentru a scrie cărțile la care în lagăr doar visase. Încât, în septembrie 1955 când a venit Marea Amnistie, aproape că nu s-a bucurat. Și în fiecare an, la aniversarea arestării sale sărbătorea „ziua zekului”: „dimineața tai 650 grame de pâine, pun deoparte două bucăți de zahăr, și torn apă fiartă, fără ceai în ea. Iar la prânz rog să mi se fiarbă o zămârcă și un căușel de cașă lungă. Și ce repede îmi regăsesc vechea formă: spre sfârșitul zilei adun firimiturile și le arunc în gură, ling castronul. Senzațiile de odinioară renasc în mine cu mare repeziciune!”
Și-a stabilit reședința în nordul Moscovei și a fost, o vreme, protejat al lui Hrușciov care a aprobat publicarea romanului său „O zi din viața lui Ivan Denisovici”. Dar considera că acest roman nu ilustra suficient de convingător viața zekilor și ororile lagărului astfel că și-a propus să prezinte viața „Cincizeci și Opților” care, în mare parte au decedat în timpul executării asprelor pedepse (doar a opta parte din ei s-a mai putut bucura de eliberare).
Astfel începe să scrie „Arhipelagul...” și, în paralel, încearcă să prezinte viața zekilor în fața Comisiei pentru propuneri legislative a Sovietului Suprem al URSS, are o întâlnire cu Stepanovici Tikunov, ministrul apărării ordinii publice, precum și cu directorul Institutului pentru studierea cauzelor criminalității, Igor Ivanovici Karpeț. Nu reușește, însă, să convingă de faptul că zekii au drepturi care trebuie respectate. Pentru autorități lagărul înseamnă pedeapsă. Iar cei astfel pedepsiți sunt lipsiți de orice drepturi. Chiar de dreptul de a fi tratați ca oameni.
Pentru că legea nu există pentru ei. „Construcția acestui stat uriaș, strâns în cercuri de oțel, a intrat în a doua jumătate de secol, și cercuri de oțel există, dar lege nu există.”
Ca și în primele două, și în acest al treilea și ultimul volum al „Arhipelagului” autorul se bazează atât pe propria experiență avută în lagăr, în exil și ulterior în societatea în care era dator să se integreze, dar și pe scrisorile și materialele pe care le primea în mare taină de la zeki. Pentru că folosea nume proprii în roman, era nevoit să distrugă aceste materiale iar părțile scrise ale romanului să le răzlețească prin diferite locuri pentru a nu risca să-i fie confiscate de autorități (așa cum se întâmplase cu o altă carte a sa, „Cercul întâi”). Astfel, când în 1965 o parte a arhivei sale a fost ridicată de GB (ulterior KGB), toată documentația „Arhipelagului” a fost dusă de prietenii zeki într-un loc sigur unde autorul mergea în secret pentru a termina cartea. Aceasta va fi gata în 1967 dar forma finală o va îmbrăca abia în 1979. Totuși, pentru prima dată ea a fost publicată în Occident (la Paris) în 1973 când Elizaveta Voronianskaia, persoana care dactilografiase cartea, este găsită spânzurată la trei zile după ce organe ale KGB o determină să mărturisească unde este ascuns unul din exemplarele acesteia.
Ultimele rânduri ale cărții spun mult despre gândurile care l-au însoțit pe autor pe tot parcursul acestor scrieri:
„Închei această carte într-un an memorabil, de două ori jubiliar (și jubileele au strânsă legătură între ele): cincizeci de ani de la revoluția din octombrie, care a creat Arhipelagul, și o sută de ani de când a fost inventată sârma ghimpată (1867). Cel de-al doilea jubileu va trece, cu siguranță, neobservat...”