M-am dus tot o fugă să cumpăr și… n-am apucat mai nimic; a… ba da, am luat o răceală de zile mari, de care trag și acuma. Cu ce m-aș arăta mai mulțumit sau cu ce aș munci mai mult în toată tărășenia aceasta.
Joi… a fost o zi mare, m-am așezat cuminte la masă și am mâncat ce mi s-a dat fără să știu măcar ce am mâncat. Mi-aduc aminte, când eram copil, mama, spunea așa-ntr-o doară văzându-ne cât suntem de pierduți și obosiți “duceți-vă mă, de-aci, dacă vă întreb ce ați mâncat la prânz nici nu știți!”. Ne făcea să ne sfredelim mințile, să-i dăm repede replica, spunându-i toate felurile de mâncare pe o săptămână. Întotdeauna ieșea învingătoare, amintindu-ne o anume mâncare pe care o uitam, aș era mama. Acum, nu ne mai întreabă nimeni ce am mâncat și dacă mai vrem să mâncăm așa ceva, trecem pe lângă toate acestea ocupându-ne de altele cele care ne frământă mintea în fiecare zi.
Viteza se folosește de noi și nici măcar nu ne dăm seama cât de nocivă este. Încercăm să o ignorăm, dar degeaba; trece peste noi uitând de vârstă și altele. Fredonăm cântece pe care le-am ignorat o viață întreagă și mulțumiți sau nu, punem pasul următor. Mărinimoasă ca de obicei viața ne ajută să deschidem ochi a doua zi și mai ales să uităm că noi suntem cei vinovați pentru tot ceea ce ni se întâmplă. Ne lovim cu pumnii că suntem ființa cea mai cea pe pământ și dorim să demonstrăm aceasta cu tot dinadinsul, dar degeaba tot ni se demonstrează ce hram purtăm, apa stă întotdeauna la fund.
Săpuniți bine și aproape aiuriți de atâtea bobârnace ne-am supus caznelor și am pornit la drum. Nu eram decât noi, cei care am câștigat toate războaiele sau de fapt cei care am supraviețuit la toate. Ne-am lăsat duși de nas și am visat fără ocolișuri la toate cele ce ne-ar fi convenit. Atunci a apărut nevoia de a fi, de a exista și am pus umărul la treabă căutând în sertarul cu vechituri uneltele necesare. Nu erau de-ajuns chiar dacă am fi vrut să mascăm o sperietoare de ciori, toate ne speriau și ne duceau mai departe către locurile și lucrurile mult visate.
Am mușcat din măr și ne-am bucurat nespus de mult să fim noi, ne-am pus cravata în fața infernului neștiind dublul ei rost, crezând că suntem liberi să calculăm viața de la început și pentru Dumnezeu așa cum o vrem noi. Ne-am înșelat amarnic lucrurile nu vroiau a se așeza așa cum ni s-a spus în tranșee și atunci ne-am bătut cu pumnul în piept, asta pentru că aveam de ce, după care ne-am cerut drepturile, pe care le credeam noi de cuviință.
A apărut o carte mare groasă și nesimțită care ne-a dat la o parte și ne-a luat ca din oală, acolo în tranșee ea glăsuia altfel și nu era atât de drastică.
Imposibil de curmat de la locul ei, cartea nu avea decât lege pentru ea. Am încercat a o întoarce pe toate părțile poate, poate găsim punctul slab, o filă pătată ceva, dar nimic. Am pus totul la loc liniștiți și ne-am îngropat morții nejeluindu-i pentru că au murit degeaba, aducându-ne doar amar.
Răcoriți am dus totul la mal și am răsturnat uitând de toate. Ne-am procopsit cu lădița goală și fără niciun rost. Am încercat să punem altceva în loc, dar parcă nu se potrivea de niciun fel. Cutia era pierdută. Acolo avusesem toată speranța și tot de acolo o pierdusem. O priveam duși și extaziați totodată fără să clipim, nu știam ce să facem mai întâi, să ne bucurăm sau să ne plângem în stânga și-n dreapta dând vina pe conținut.
Acum ar fi fost bun și conținutul vechi, numai că ne-am ambiționat și i-am declarat război fără să ne gândim la consecințe. Parcă toate se potriveau de minune și erau pierdute de-acuma pentru noi, doar o imagine veche a tot ce trebuia să aruncăm trebuia să păstrăm , dar noi nu și nu, am aruncat și am păstrat totul concentrat la un loc. Repetam parcă ca pe “Tatăl nostru”, cele pierdute și cele câștigate, uitând că noi eram cei trecuți, prezenți și noi am hotărât totul de capul nostru.. Ce păcat mai mare să-ți omori propriul trecut fără a te uita în urmă. Acum era vremea nostalgiei eram adunați laolaltă pentru a divulga secretul nostru, dar cui? Nimeni și nimic nu vroia să ne asculte sau să ne dea crezare că noi suntem și vrem să arătăm tuturor, că am făcut schimbarea.
Ne-am rătăcit și cu mare greutate am găsit o cale. Oare era calea cea bună sau am greșit din nou. La hotar era de pază ca de obicei cineva și nu ne dădea voie să ne mișcăm în voie ci doar cu discernământ căutând calea cea bună, dar ce folos și cui să te vaiți așa pe nepusă masă clocotind de furie. Un pezevenchi de ispravă ne-a ajutat, uitând că noi suntem vinovați și noi ar trebui să plătim. Copilul nevinovat a scris libera trecere și ne-a arătat calea, neținând cont de tinerețea lui. Ne-am bucurat și am luat actele sărutându-i mâinile fierbinți. Le-am pus în cutia goală și ne-am lăcomit din nou uitând cine este de fapt șeful. Ce curaj și mai ales ce bătaie de joc din partea noastră, lăsând să se aleagă praful. Copilul care a plătit cu vârf și îndesat ne-a lăsat liberi sperând că în prostia noastră ne vom îndrepta, dar degeaba, eram plecați prea de multă vreme pentru a nu profita din plin de libertatea dăruită.
Repede, repede, ni s-a dat de lucru uitând în felul acesta de ce și cum. Am pus toate cap la cap și imediat am constat că lipsea o verigă. Am alergat din răsputeri să o căutăm, dar alunecase la vale cu o viteză nemaipomenită. Slăbiți, ne-am furișat în pădurile noastre și am continuat să muncim în continuare îndobitociți. Totul era plecat ca o brumă topită în bătaia soarelui. Am încercat noi să ne plângem, dar totul era fără rost, Pletele albe ne-au dat de gol, la experiența noastă trebuia să știm ce va urma. Ne-am ploconit ca niște apucați sau mai bine zis ca niște pierduți și am încercat să căutăm lubrifiantul necesar alunecării. Eram duși cu toții. Nu mai vroiam luptă, încercam să folosim metoda cea mai veche din lume, numai să scăpăm cu viață, totul era acolo urmat de cea bună credință și totuși nu eram decât din nou păcăliți fără voia noastră. Ne-am lăsat duși de val și am luat catastrofa drept monedă de schimb, dar oare ce vroiam să schimbăm atât de repede fără voința noastră. Căpătând totul cu atâta transpirație, nu eram decât noi cei care crezusem și acum cădeam pradă propriei noastre credințe. Și oare de ce?
Minunați ca de obicei ne-am așezat din nou la rând, de data aceasta mult mai cuminți, știindu-ne drumurile vechi, am luat-o de la capăt, mirosind din nou tămâia și punându-ne țărână în cap de atâta jale. Speram pentru a nu știu câta oară să fim iertați, dar cum și de ce, pentru că noi deschisesem cutia, noi aruncasem conținutul la mal și noi pusesem ce ni s-a părut mai bun în ea. Era cutia noastră de acuma cu problemele pe care nu puteam să le ducem la capăt niciodată. Atunci ne-a venit o idee, să ne întoarcem acolo de unde am dat la o parte capacul și să căutăm pentru a pune la loc ce am aruncat, numai că nu era atât de simplu. Vechile locuri s-au schimbat, la fel și oameni, demonstrând că au fost pe acolo, lăsând urme adânci în unele locuri. Adesea ne-am dat înapoi încercând să renunțăm, dar până la urmă am găsit capacul pierdut și l-am fixat la loc.
O singură problemă și nu cea mai de lăsat la o parte, trebuia însă rezolvată, asta pentru a nu mai avea probleme. Cutia trebuia ascunsă departe de alte mâini dibace care ar fi putut s-o deschidă și să amestece cele ce trebuiau să stea separate. Ne-am legat, pentru că noi am făcut pocinogul să rezolvăm această mică problemă care ne-ar fi dat multe bătăi de cap dacă n-o făceam.
Eram tocmai potriviți pentru aceasta. De-acuma eram cu toții trecuți de tinerețe și nu aveam voie să greșim. Oarecum speriați la început, pentru că puteam ascunde acolo speranțele și deșertăciunile, ne-am apucat de treabă. “Socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg”, greutățile ne dădeau târcoale la tot pasul. Unii ar fi dorit să adauge ceva, dar era prea plină, alții ar fi dorit să ia ceva. Toate câte s-au perindat prin fața ei au schimbat-o și maturizat-o fără a ne da seama. Până la urmă veni și ziua cea mare dându-ne o satisfacție nemaipomenită, capacul cutiei se potrivii, de asemenea găsisem locul potrivit pentru a o ascunde.
Totul se liniști și un albastru cuprinse cerul, era totul atât de plăcut, simțeai că te deplasezi în libertate. Nimeni nu uita sau nu putea să uite atât de curând cele puse și luate de mâinile fiecăruia din cutie. Acum era la păstrare și aștepta cuminte să fie verificată, dar nimeni nu putea contesta conținutul. Erau mulțumiți doar să-l transmită din generație în generație luptând cu viitorul, aducând argumente din trecut.