24 de ore. Atât mai trebuie să treacă ca să pot lua și eu pauză de la servici. Nu 8, nu 10, nu 15, nu 20, ci 24. Stau ca un stâlp. De ce? Ca să nu cadă clădirea copiilor de bani gata. Sunt trist dar nu-i de ajuns, sunt slab dar nu-i de ajuns. Sunt neajutorat dar nu-i de ajuns. Viața ca un loz în plic. Nu mi-au plăcut lozurile niciodată, poate tocmai de aceea de ce vrei să scapi de aia nu scapi. Când toată lumea râde, tu de ce plângi? Dacă câțiva boieri o duc bine, tu amărâtule de ce te vaiți? Neștiute sunt căile Domnului. Bine e să fii mic și să visezi la ceea ce o să ajungi când ai să fii mare, căci când o să ajungi mare și o să vezi visele nerealizate te vei întrista. Muncești și n-ai, înveți carte și n-ai parte, iubești și ești părăsit, ajuți și pe tine nu te ajută nimeni, mintea înțeleaptă suferă în celula neputinței. Hai să facem ceva. Nu e nimeni să se ofere voluntar. Mai trece o zi, mai trece o noapte, visele nerealizate devin deșarte. Rău îi e omului înțelept ce este ținut în frâul nerealizării, el cugetă și cu cât cugetă mai adânc cu atât se strânge mai tare în hamurile neputinței, iar biciul bogaților neaveniți străpunge și mai mult trupul minții lui. Am ajuns departe, poate chiar la capăt, la capătul neputinței, mai mult de atât nu mai am unde să cobor. M-am îmbrăcat cu umilința ca și când m-aș fi îmbrăcat cu haine noi și frumoase, de gală, m-am resemnat ca și când m-aș fi lăudat. Gata ajunge. Mai jos de atât nu mai am cum să mai cobor, sunt pe pământul rece, aș mânca iarbă, la nivelul ăsta al ierbii hotar ea mi-ar fi hrană adormitei minți ce încă mai scâncește după un colț de izbăvire de prostie. Noaptea îmi ascunde toate nerealizările, ea mă odihnește cum nu a făcut-o nimeni până acum. Mă întind în iarba puternic mirositoare a parfum de primăvară, trag aer puternic în piept, plimb degetele printre firele de iarbă cum aș fi vrut să plimb degetele prin părul moale al unei fete, îmi odihnesc trupul cum mi l-aș odihni după o zi de muncă realizată. Adie vântul ce parcă îmi ia gândul și-l duce către vremurile frumoase ce le-am petrecut, alerg după el, îl prind și îl pun la loc și iar mi-l ia vântul și iar îl prind. O veselie nebună mă cuprinde cum m-ar fi, cum mi-aș fi dorit a mă cuprinde ea, și fug de ea iar ea vine după mine, mă ascund după un pom dar ea mă vede și vine de mă ia în brațe. Am avut un dor de libertate, de simplitate, de liniște, iar acum mă bucur de ele cum se bucură tatăl de copii săi care-i sar în brațe, când vine seară de la muncă. Vântul, bucuria, libertatea, simplitatea, liniștea sunt copii mei. Am ieșit din lume și m-am realizat, omul m-a subestimat dar natura m-a cununat, iubita m-a trădat iar copii mei în pădure i-am aflat. Mi-a mai ramas puțin timp până la ziuă când mă voi trezi iar gol și singur, trist și nerealizat, necăutat și îngândurat. Se apropie soarele la răsărit, tresar emoționat, încerc să mă ascund ca și Adam de Dumnezeu cândva. S-a făcut ziuă, mă trezesc ca un viteaz adormit de vin, scula-mă-voi și la tata voi merge și voi cere iertare și ajutor. Au doară primi-va pocăința mea? Voi pune început bun din nou? Întrebările m-au făcut să înțeleg că m-am născut iar în lumea suferinței. Plâng în nedumerirea mea cum plânge un nou născut, din mirare scutec mi-am făcut, în brațe neputința m-a luat, neștiința m-a legănat până ce am adormit.