1.Neînțelesul se extinde din interiorul omului răvășit de angoase către exterior, deformând realitatea deschisă ochilor ca o panoramă de imagini cu sursa în intelectul ce obiectivează.

2.Nonvăzul deschide în transcendent viziuni metafizice care pot căpăta claritate dacă văzul penetrează nevăzutul, dincolo de care orice este posibil.

3.Nonauzul pipăie tăcerea în care lucrurile zvâcnesc static și doar esența lor vorbește celor inițiați, mișcându-se în imperceptibil.

4.”Non” ca simbol negativ își găsește în „anti” sinonimul ideatic și el poate fi aplicat atât reprezentărilor conștiinței prin iridescențele obiectelor, cât și stărilor, eurilor și gândurilor umane.

5.”Pro” ca simbol al pozitivității, ca termen antinomic al lui „non”, poate fi sistemul de principii viabil aplicat firilor care se ghidează în viață după regulile stenice ale optimismului.

6.Reversul iubirii se ramifică într-o arborescență maladiv-obsesivă compusă din gelozii bulversând logica, dispreț multiplicând ura, trădări ce dau consistență lubricului și refuz de a participa la sărbătoarea erosului evidențiind formele incipiente ale frigidității.

7.Ura, ca stare inversă a iubirii, ca discordie între simțuri și isterie a sentimentelor, pare uneori o epidemie de încleștări între sinele vanitos, sufletul sensibil și intelectul ce raționează, iar alteori o calamitate ființială, când ființa se adapă din apele Stixului, se spală în flăcările bolgiilor (gropi ale infernului) și mănâncă aperitivele diavolilor.

8.Când absorbi înlăuntrul cu sinele ca o sferă prin care se mișcă haotic afectele, armonii divine, acestea dizolvă dezarmoniile desfășurate în urlete isterice și neînțelesuri sinistre și fărâmițează dezechilibrele aflate în stare latentă, iar corpusculii formați astfel alcătuiesc „materia neagră” ce intră în conflict cu „materia albă” – creatoare de divin în om.

9.Infinitul, ca simbol al perfecțiunii și divinului, dacă, prin absurd, este împărțit într-o infinitate de segmente finite și fiecare segment reprezintă o viață a unui singur om, cu limita inferioară – nașterea și limita superioară – moartea, putem afirma că omul conține la nivel atomic corpusculi de infinit, chiar dacă, paradoxal, el este finit.

10.Și totuși fericirea ca asimptotă către + infinit, ca parabolă a beatitudinii, ca ideal al plenitudinii, ar putea fi atinsă prin spiritul pozitiv, dacă nu la nivel corporal, căci spiritul creează substanța lumii, mișcă omenirea în drumul ei către un viitor echivoc și ambiguu.