poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1584 .



Paradoxala lume a omenescului
eseu [ ]
Rostiri în treacăt

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Zolti ]

2009-09-04  |     | 



Zoltan Terner

Paradoxala lume a omenescului

Rostiri în treacăt


Din tot ce se întâmplă cu omenirea reiese tot mai limpede că omul nu este o ființă rațională și cu atât mai puțin „homo sapiens”. Aristotel l-a definit unilateral. Omul nu este, simplu, un animal rațional. Unii zic că este chiar contrariul, „homo stultus”, omul stupid. Pare să fie de vină natura contradictorie, stranie și de neînțeles, a ființei umane. Un animal paradoxal.
Fiind, în proporții pe care încă nu le cunoaștem, și rațional și irațional, și cap și inimă, și biologie și psihic, și cultură și natură. Și mai presus de toate, este și lut și suflet, și spirit și țărână. Ființă cerească și telurică. Și înger și demon. Sau invers : nici-nici : „ni ange, ni bete”. Nici înger, nici bestie. Sau și-și.
Iar mintea omenească, rațiunea umană, logica omenească, sunt departe de a descifra tainele tainelor umane și cosmice.
Știința modernă și gândirea filozofică modernă au demonstrat că un gând, un fenomen, o lege sau un lucru, pot fi și „așa” și „altfel”. Că realitatea e mult mai complexă decât logicile noastre și decât „sfânta” noastră rațiune.
Grecește, „Para-doxa”, înseamnă „contra părere”. Sau falsă părere. E o contradicție logică irezolvabilă.
Logicul și ilogicul coexistă în orice lucru și fenomen, ne spun unii gânditori și mistici încă din antichitate. Nu este nimic mai paradoxal decât logica realității, a lumii fizice sau spirituale. Orice logică „adevărată” este „dincolo” de logica noastră obișnuită. Este adică, o logică...ilogică. Cam tot ce exprimăm noi perfect logic are în el și o doză de logică fără de logică.
Logica dominantă mai bine de două milenii a fost cea a lui Aristotel, bazată pe regula terțiului exclus. O afirmație poate fi sau adevărată, sau falsă. Ceva „este” sau „nu este”.Terțiul este exclus. Logicile nearistotelice înlătură regula terțiului exclus. În loc de „tertium non datur” afirmă că „tertium datur”. Mai mult, între adevăr și fals se întinde un câmp al gradelor de „poate că”, adică de posibilități sau probabilități de adevăr sau de fals. Există doar grade de adevăr. Judecând așa, orice adevăr e parțial minciună și orice minciună este parțial adevăr.
Cel mai paradoxal paradox, după unii filozofi este ascuns în verbul „a fi”. Cel mai misterios și mai complex gând fiind „ființarea” însăși. Spunând „Ceva este” afirmă acești gânditori, este totuna cu a zice că „nimic nu este”. Heidegger a afirmat tranșant că „Cel mai paradoxal paradox este ființa.”
Un paradox este un adevăr neadevărat sau un neadevăr adevărat. Adică un adevăr contradictoriu. Adică o afirmație care poate fi demonstrată ca justă și ca nejustă. Paradoxul ni se prezintă ca un adevăr șocant, bizar, contrar bunului simț, în răspărul celor crezute de toată lumea. Un enunț contradictoriu, o teorie fizică stranie, în care un lucru este el însuși și în acelaș timp contrariul său. Primul paradox „greu” al fizicii moderne este cel legat de natura luminii: aceasta fiind și undă și corpuscul. Adică și fenomen ondulatoriu și contrariul lui , adică un șir de fotoni.
Orice lucru este, în acelaș timp, „ceva” și „altceva”, deseori chiar contrariul.. Este și alb și negru. Și static și în mișcare. Este și nu este. E plin și gol. Pentru că plinul e gol iar golul e plin, ceea ce afirmă și străvechea mistică orientală dar și teoria câmpului cuantic din fizica modernă.
Grecii au enunțat primele paradoxuri logice rămase celebre. Unul este și azi obiect de studiu , „paradoxul mincinosului” : „Când un mincinos spune că minte el minte sau spune adevărul ?”
Adevărul este, pentru om, unul dintre mereu inepuizabilele izvoare de paradox. În jurul acestui gând ciudat denumit „adevăr” zumzăie un roi întreg de paradoxuri. Adică adevăruri relative. Orice adevăr conține un cuantum, mai mare sau mai mic, de neadevăr. Vorbim de adevărul minciunilor. De minciunile adevărate. Picasso a spus-o : „Arta este o minciună care exprimă adevărul”.
Logica Evului Mediu a folosit din plin un principiu logic paradoxal, perfect actual: Coincidența contrariilor, „Coincidentia oppositorum”.
Deșteptăciunea proștilor. Înțelepciunea nebunilor.
Însemnătatea lucrurilor neînsemnate. Puterea celor slabi.
Valoarea lucrurilor lipsite de valoare.
Paradoxul este un adevăr contradictoriu care este imun la ceea ce Hegel a numit „viclenia rațiunii”, adică abandonarea propriei raționalități lasând pasiunile să lucreze pentru ea . Adică o cârdășie, o trădare de sine. Un pact cu iraționalul cel mai sinistru. Ceea ce am văzut: unul dintre cele mai sângeroase secole ale istoriei a fost cel al rațiunii și al științei. Cele două războaie mondiale, Gulagul și Holocaustul sunt suficiente pentru a da măsura ticăloșirii rațiunii. Sigur, e nepotrivit a se da vina pe rațiune pentru toate marile rele.
Paradoxurile și logicile paradoxale limitează și relativizează pretențiile imperialiste ale rațiunii. Jocul de-a paradoxele îmblânzește fiara care se ascunde în pântecele rațiunii.
Sentimentele noastre sunt ghemuri de paradoxuri. Între dragoste și ură există o întreagă rețea de vase comunicante. Una se hrănește din opusul ei. Una devine cealaltă. Totul depinde de jocul straniu și de nepătruns al paradoxelor Eului, ale conștiinței. „Fac întotdeauna lucruri pe care nu pot să le fac, așa reușesc să le fac”, mărturisea Picasso.
Să nu ne predăm fără condiții înfricoșătoarei puteri a rațiunii. Riscăm să cădem victime ale capcanelor ei.
Rațiunea rămâne umană, și poate deveni chiar măreață numai atunci când e în stare să se îndoiască de propria ei putere, fiind capabilă să-și recunoască propriile limite și propria slăbiciune. Altfel devine un monstru.



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!