E foarte greu să fii mic și să n-ajungi la creanga plină cu fructe. Să vrei și să nu poți, să poți și să n-o faci, s-o faci și să nu iasă nimic..., nimic din ceea ce ai vrut și nimic...A împarte posibilitatea în nimic și nimicnicie. Ești departe dar nu vezi. Întinzi mâna deși nu primești nimic, și timpul trece dar eșecul rămâne, vremea se duce însă speranța rămâne prizoniera nemulțumirilor tale. Câtuși de puțin e câtuși de mult, cât de cât e puțin, o speranță e o mângâiere, și nu e totul, e primul pas după care îl urmează al doilea destul de nehotărât.
- Unde vrei să ajungi? este întrebat el
- Parcă n-ai ști? îi răspunde
Continuând șirul întrebărilor, spuse :
- De câte ori nu ți-am cerut și mi-ai zis : răbdare?
- De câte ori n-am cerșit?
- De câte ori n-am răgușit în disperarea dorinței ce mă cuprinsese?
- De câte ori nu m-am abătut de la multe lucruri?
- De câte ori am așteptat trenul care a plecat de mult din gară?
- De câte ori nu am scăpat pasărea din mână?
- De câte ori este acest câte?
Am obosit să mai cutreier prin lăcașurile pustii ale minții, după luminița care mă scoate la loc sigur.
Pribeag sunt iar umbra-mi părăsește singurătatea ce luă cu timpul locul umbrei. Caut ceea ce n-am să găsesc găsind ceea ce n-am căutat. Totuși din când în când la fereastra singurătății mele bate un om bun și mă întreabă:
- Cum ești? Așa-i că e greu?
Eu nu răspund, sunt prea bătrân, prea multe vremuri grele mi-au albit firele conștiintei. Am răspuns într-un final:
- Bine. Mai departe nu mai e nimic. Unde să mergi? Încotro s-o iei? Nu rămâne decât să îți așezi trupul gârbovit pe buturuga umedă a nevoințelor tale, acolo să aștepți un ciocănit în fereastră, la lumina sufletului încercat de atâta potop de ispite.
- Mai poți? mă întreabă iar
E frig afară și e întuneric, arunc un lemn în soba unde mocnește jarul ce poftește a înghiți pentru a da căldură.
- Atâta bucurie mi-a mai rămas, asta e răspunsul meu.
Pisica miorlaie pe lângă mine, nu cunoaște neliniștile mele și se bucură că sunt lângă ea, că nu e singură. Neliniștea mea a mângâiat singurătatea unei pisici. Îmi pregătesc patul dar nu am somn, să fie făcut. Aprind lampa și mestec în ceaiul de pe soba o bucată de zahăr. Afară nu mai bate vântul, stelele apar una după alta, de ar apărea așa și gândurile bune în viața mea. Soba se încinge și se face cald în casă, e ora 01.00, un lătrat de câine îmi da speranța că cineva are grijă de curte, de casă, de mine și de pisică. Dau pătura la o parte, mă bag în pat, potrivesc lampa mai mică, mă învelesc și adorm liniștit, pisica se ghemuieste și ea lângă soba.