Dar m-am întors, să văd de unde pornisem. De nicăieri...
Timpul mă leagănă- biet sunet, rătăcit, din melodia necuvintelor. Note triste și prelungi, în frenezia unui zbor, mi se par șoapte ce-mi îngână visele, neîndemânatic înșirate pe file de jurnal... În urmă-mi scânteie doar flacăra firavei speranțe dintâi- o neștiință din care-am smuls forțele avântului ce mă poartă și-acum... Încotro? Spre nicăieri...
Din nebunia acestei porniri fără nume, aș vrea să mă desprind sub fum de iluzie și să capăt contur. E atâta zbucium amețitor în căutarea aceasta, atâta orbitoare sclipire în miile de idealuri, în care toate dorințele mi se aprind, mistuitoare și tulburi! O neputință aspră, vitregă, un necunoscut sfâșietor și rece, o sete de mine, de ce-i al meu și nu pot atinge, nici măcar defini... îmi chinuie grea înălțarea și-aș crede uneori mai mult în lipsa vreunui sens decât în măreția scopului suprem al încercării de zbor! Căci martor al sălbăticiei din toate nestinsele temeri și din râvna de o desăvârșire mereu prea departe nu-mi poate fi decât propriul spirit, ca un judecător fără milă, într-un proces al eului meu răzvrătit. Și tocmai din încătușarea neființei mele m-aș smulge, din acest strâmt labirint al veșniciei sinelui, care nu-și găsește nici locul, nici menirea. Aș rupe, în goană smintită, opreliști și legi fără preț, în vâltoarea atâtor nemulțumiri și noi începuturi; mi-aș snopi în cuvinte renunțarea și aș porni cu atât mai însuflețită de avânt, cu cât mii și mii de piedici s-ar ridica, înfiorătoare, iarăși și iarăși, ăn nestrăbătuta cale a aflării poruncitoarei solii! Să-mi dobor lașitatea, să stârpesc în străfunduri germenii cruzi ai chemării spre neant, să înving în acest spirit confuz și speriat nehotărârea-i chinuitoare! Există undeva, în tainițele firii, săpat în piatră și poleit cu cer, numele fulgerului sihastru și nebun care se vrea strigat, cu ecoul disperării zdrobit de stânci înalte, cu frica ucisă pe altarul cutezanței, renăscut din izbucnirea trăirii- numele meu! Cine sunt!? De unde vin? Încotro merg? Spre nicăieri...
Îmi aștept iluminarea, ca pe o patimă străveche a unui dor abia născut. Îmi e tinerețea parcă strivită și încerc să-i umplu curgerea de o înflăcărare nouă, de un jind egoist către acel altceva, altcineva... Și suferința ce-o caut mă soarbe, frenetic, cerându-mi imperios viața întreagă drept preț al unei clipe din care-aș bea până la fund dulceața și otrava unei inconștiențe sălbatice. Dar clipa mă înăbușă cu gol și pornirea se sparge sinistru de amărăciunea împotrivirii unei forțe, ce-aș numi-o destin, dacă n-aș ști că e oarbă întâmplare, a naivității plină de incertitudinea primei adevărate iubiri! Și cum aș alerga să presar, peste timpuri apuse și veacuri ce vin, unic sentimental meu, cutremurător și atotputernic, din care mă trezesc într-o altă primăvară, într-un univers de aștri ce-mi aparțin și în care sunt în adevăr mai măreață, mai vie și mai Eu decât orice altă ființă, într-o lume ce n-o mai recunosc și nu mă recunoaște!
Cum aș întinde, din pieptul măcinat, aripi ale sufletului prea plin și tot nesățios, să acopăr și soarele cu zborul pasiunii fierbinți, din care ar izvorî infinit mai mult jar și mai orbitoare lumină! Nu mi-ar ajunge o mie de ceruri să le cutreier nemărginirea, în spasmul dezvăluirii nude a dragostei, numai a mea! Căci sunt toată vibrație și trup de vioară, tremurătoare la atingerea arcușului fermecat, ce mă face să cânt în strigăte și nepotolite chemări, să răbufnesc în arii neobișnuit de vii și sugrumate voluptos de dorințe cumplite ! Sunt… în neînțelesul vorbelor pline de taină și în iluzia febrilă a așteptării. Și apoi, cuprinzându-mi făptura cu tot haosul lăuntric și cu toată arderea răsfrântă în priviri pătimașe, sunt disperarea culmilor atinse și pierdute, sunt prăbușirea celei dintâi devastatoare înșelătorii, cu inima- victimă nimicită de cotropitoarea zbatere spre a pătrunde… nicăieri !
Tinerețe… elan nestăvilit al nemuririi ! Din mâini îmi scapă firele de timp din care-aș putea construi castele. Secundă cu secundă, dulcea epuizare devine asemeni unui sfânt amurg de vară caldă și mângâietoare. În toată beția dorului neîmplinit, apoi răpus, adoarme calmul unei neîmpăcări ce va renaște mâine, în aceeași sete dureroasă de sine și de împărtășirea cu misterul iubirii ! Și îmi întorc privirile ca să-nțeleg, dar nu vin și nu mă îndrept spre nicăieri. Sunt doar aici, doar acum, în legănarea timpului zglobiu- o jucărie a lui, a nesfârșitului și a nepătrunsului. Îmi las pradă clipei întregul sufletesc și îmi înșir doar visele tinere, pe file de jurnal…