„...oglinda lui Saint-Germain, carafa lui Cagliostro, hârdăul lui Mesmer, bazaconiile lui Swedenborg și ale lui Schrepfner aflau la noi, cari nu mai credeam în nimic, crezare“ (Mateiu Caragiale)


De la „suprarelistul Mateiu“ la „Prințul Arcanelor“

Și totuși, există în cuprinsul Istoriei călinesciene locuri în care „divinul critic“ și-a recunoscut aproape explicit neputințele aparatului său critic. E cazul îndeosebi al scriiturilor vehement polisemice, locuri cu cărări nebătătorite în care „estetica științifică“ a arătat o dată mai mult inadecvarea „criticii rațiunii pure“ la o mistică aplicată. Un exemplu este și expedierea sumară a autorului Crailor de Curtea-Veche „în rândul suprarealiștilor“ și tratarea „atenției sale pentru elementul inefabil ancestral, aparținând fondului obscur“, cu neputincioase ridicări din umeri. Ca de obicei în asemenea cazuri, critica călinesciană (scuzați cacofonia!) s-a pierdut printre pliurile metatextului, obturând pentru mult timp orice apropiere a criticii de mitul unui autor care și-a deghizat definitiv afinitățile ocultiste sub prezumția unei apartenențe onirice. Abia peste ani, Vasile Lovinescu și „exegeza lui nocturnă“ la Craii de Curtea-Veche au făcut din „suprarealistul“ Mateiu un „prinț al Arcanelor“, reorientând definitiv critica înspre subteranele conotative ale textului său, acolo unde stă ascuns adevăratul centru de greutate al oricărei scriituri cu cheie. Din păcate, debilitatea hermeneuticii lui Lovinescu, năpădită la tot pasul de iarba înaltă a divagațiilor, a făcut ca subteranele polisemiei mateine să rămână prea puțin cercetate, ele încă ascunzând deschideri și galerii imprevizibile, care toate converg înspre acea fons et origo a confreriilor oculte, lumina inefabilă care centrează din totdeauna universul scrierilor crescute în marginea filosofiei oculte.
În cele ce urmează, vom propune cititorului antidogmatic, dispus a coborî sub orizontul zero, estetic, al lecturii Crailor de Curtea-Veche, o imersiune în apa înșelătoare a catacombelor conotative ale textului, până dincolo de hieroglifele și simbolurile care compun codul existenței unui inițiat. Se cere însă precizat, in caput loci, că toate demersurile noastre exploratorii în universul unuia dintre cei mai misterici autori români din secolul al XX-lea se vor face, dacă nu pe urmele, uneori prea avântate pentru a putea fi și călăuze sigure, cel puțin în lumina dirigentă a căutărilor acelui robustus venator al hermeneumei, care a fost Vasile Lovinescu...
Dintre puținele intrări autobiografice disimulate în subtextul Crailor de Curtea-Veche, am ales un pasaj cuminte care nu a atras atenția nici unui alt hermeneut: „nu pot să uit – spune Mateiu, subliniindu-ne caracterul memorialistic al emoției – cum, mergând o dată să-l iau [pe Pirgu - n.n.] - de la o adunare de cioclovine îmbrăcate toate în port național, dar fără a vorbi una boabă românește, m-am crucit și eu ca de altă aia, când l-am văzut, dulce păstoraș al Carpaților, cu cavalul la brâu, imitând o bătută zuralie cu teozoafa Papura Jilavă“.
Nici un interpretator nu a sesizat faptul că episodul cu „adunarea de cioclovine“ poate indica aici una dintre puținele chei autobiografice scăpate de autor în apa adâncă a polisemiei, un posibil autodenunț al acelei identități interioare, atât de bine ocultată de Mateiu „sub pecetea tainei“. În opinia noastră, adunarea de cioclii feminini („cioclovine“) s-a vrut a fi o ironică semnalare a Societății Teozofice din România, un cerc de spiritism prezidat multă vreme de scriitoarea Bucura Dumbravă (pseudonimul evreicei Fany Szekulisz(1)), cea pe care, cu o ironie aparent deplasată, Mateiu o semnalează în roman ca „Papura Jilavă“. Să reținem deocamdată, ca argument pentru demonstrațiile ulterioare, mecanismul onomasiologiei mateine, care mizează, iată, pe rezonanțe și trimiteri aproape directe la adevăratul nume al personajelor sale.
Societatea Teozofică Română - pe care, conform pasajului mai sus citat, și Mateiu ar fi frecventat-o – nu ieșise încă, pe la 1910, când Mateiu își concepea romanul, de sub influența spiritismului, a cărui promotoare asiduă a fost fondatoarea mișcării, rusoaica Elena Petrovna Blavatskaia (1831-1891). La vremea aceea, filiala românească a Societății Teozofice își ținea ședințele în casa casierului I. Dabo, ulterior în blocul Băncii Marmorosch-Blank, în imediata vecinătate a Institutului Britanic. Societatea își crease încă din 1905 un paravan exoteric, în forma societății caritabile Chindia, care își propunea prin statut să cultive „gustul pentru jocurile naționale și portul popular“. Adunările debutau invariabil sub forma unei șezători, cu „o producție muzicală și dans popular“ – echivalentul euritmiei promovată ulterior de ramura antroposofică – și continuau în cerc restrâns cu „o ședință de studiu a necromanției“. Invariabil, la finalul reuniunilor se făcea o „colectă în scopuri caritabile“. Ședințele ordinare ale Societății se țineau numai duminica și adunau o clientelă cosmopolită, în marea ei majoritate compusă din doamne ale protipendadei bucureștene, „mândre matroane și frumoase fiice ale României“ – cum se autointitulau – care, amănunt perfect adevărat, „nu vorbea una boabă românește“: Roza Herdan, Nety Silberstein, Eugenia de Reuss Ianculescu, doamnele Palladi, Carniol și chiar... Carmen Sylva, Regina României.
Mai puțin știut este însă faptul că Societatea Teozofică disimula un atelier de lucru al așa-numitei Masonerii Mixte, singura care permitea inițierea femeilor în loje. Minimalizat de unii, combătut de alții, ramura androgină a Masoneriei regulare reunea pe la 1912 peste 12.000 de surori din întreaga lume. Numită din 1905 și Masoneria Universală, acest „neg al feminismului pe obrazul tradiției“ (Guénon) lucra în ritul de adopțiune, rit condus din India, de la Adyar, de V*** Ills*** Ssr*** Annie Besant (gr. 12, Maestră Suverană), autoarea Creștinismului esoteric, cu care Bucura Dumbravă (gr. 9, Divă a Crucii cu Trandafiri) a corespondat intens.
În România, ritul de adopțiune a fost regularizat încă din anul 1881 prin Constituția Ordinului Masonic din România, având sprijinul principesei de Wied, devenită Regina Elisabeta (poeta Carmen Sylva) și a „lucrărei plină de abnegațiune a Fr(atelui mason) B. P Hașdeu (gr. 3)“, cel care a și introdus pe această cale în masoneria autohtonă moda ședințelor de spiritism. Faptul că în epocă, „Moftul Român“ al lui Caragiale-tatăl se subintitula ironic „Revistă spiritistă națională. Organ pentru răspândirea științelor oculte în Dacia Traiană“, arată cum nu se poate mai exact atitudinea masoneriei tradiționale, eminamente masculină, față de această „masonerie clandestină“, de esență fourieristă, percepută și azi ca „o gravă concesie făcută feminismului“ (Guénon). De altfel, multă vreme, Marele Orient al Franței (MOF), sub oblăduirea căruia ritul de adopție s-a regularizat la 1774, a exprimat fățiș neîncrederea masonilor adevărați, condiționând intrarea femeilor în lojele mixte de existența unui grad de rudenie cu un Mare Maestru autentic. Reglementările interne ale MOF și ale obediențelor sale interzic și astăzi intrarea bărbaților masoni în lojele mixte dacă nu au cel puțin gradul 3, de Maestru Mason. Mai strictă, Masoneria de Rit Antic și Acceptat permite doar de la gradul 18 în sus accesul masonilor regulari în lojele sale de adopțiune. În România, Societatea Teozofică, ca cel mai important atelier interbelic al masoneriei de adopțiune, cu toate că a fost condusă de masoni autentici (de pildă, Marii Maeștrii Zamfir Ralli-Arbore și col. Ioan T. Ulic, cei care au înființat la 1922 Marea Lojă Feminină), a fost ținta continuă a unei campanii de denigrare susținută din chiar interiorul Francmasoneriei, nenumărate voci reproșându-i nu doar „inepțiile spiritiste și feministe“, dar și prea evidentele legături cu Internaționala a II-a socialistă.
Cât despre „inepțiile spiritiste“, acestea au luat o așa de mare amploare în România interbelică, trecând din saloanele nobiliare în toate mediile sociale, cu toată opoziția adevăraților masoni, încât, pentru a putea fi oprite, a fost nevoie de o lege specială a guvernului Gh. Tătărescu, dată în anul 1936.

„...răscumpărați prin trufie aveam să ne redobândim înaltele locuri“

După introducerea de mai sus, vom putea înțelege poate mai bine atitudinea misogină și exprimările aproape ireverențioase pe care Mateiu și le permite la adresa „adunării de cioclovine“ condusă de „teozoafa Papura Jilavă“. Este aici trufia luciferică a inițiatului adevărat, a celui căruia generații de inițiați i-au transmis lamura unui orgoliu metaistoric, luciferic (adică masculin), care a hrănit misoginismul funciar al Francmasoneriei și care descinde din vremurile edenice în care a trăit primul ei inițiat: Adam. Este același misoginism care îl face pe Mateiu să spună în roman: „Femeile fuseseră însă, în chip hotărât, pentru totdeauna, înlăturate de la mesele noastre“...
Intrând în subtextul vizitei la „adunarea de cioclovine“, putem conchide că atât naratorul, cât și cel disimulat sub masca grotescă a personajului Gore Pirgu, e posibil să fi frecventat, poate ca masoni vizitatori, o lojă a acestei masonerii mixte. Și este la fel de posibil ca ambii să fi fost inițiați cel puțin în gradul 18, gradul „maturității masonice“, vârsta imolării definitive a corpului senzorial, căci numai după jurământul solemn de la acest grad un mason autentic putea vizita lojele sau atelierele masoneriei feminine.
Privit prin prisma acestei posibile grile rozicruciene, pe care noi o considerăm chiar codul operei mateine în ansamblul ei, romanul ni se relevă a fi în întregime tabloul unui Capitul rozicrucian. Capitulul este o lojă în componența căreia intră cel puțin trei Cavaleri ai Crucii cu trandafir (gr. 18) și care gestionează gradele de Prinț al Ierusalimului, Cavaler de Răsărit și de Apus, și Cavaler de Roza-Cruce. Sunt gradele masonice care au ca scop simbolic reconstrucția exterioară a Templului lui Solomon, o construcție ea însăși simbolică, a cărei circumferință este considerată a fi pretutindeni, iar centrul nicăieri. Cu alte cuvinte, în exprimarea lui Mateiu, o zidire la fel de imaginară ca și Curtea Veche, pe care el ne invită s-o reconstruim mental pe-ascunsele coline ale memoriei: „De veacuri părăsite pe-ascunsele coline,/ Zac curți pustii“ (Curțile Vechi).
Socotită cândva centrul Bucureștilor, așa cum, mutatis mutandis, Templul lui Solomon, arhetipul actualelor loje masonice, a fost cândva centrul Ierusalimului și al întregului esoterism occidental, Curtea Veche îi putea prilejui lui Mateiu un motiv și o motivație pentru elaborarea unui roman cu cheie. O construcție înainte de toate speculativă, în care efortul gnoseologic primează în fața celui estetic, iar miza se pune în primul rând pe memoria originii și pe identitatea de adopție a omului luciferic, și nu, cum avansa Călinescu, pe memoria descentrată de epicureism, a unui balcanism gregar, reducând impardonabil personajele mateine la niște „secături ale vechii capitale române“, iar romanul la o „scrierea e ratară, cum ratat e și autorul“.
Privit din această perspectivă, a existenței în subiacența lecturii mateine a unui cod secret, „Curtea Veche“ se cere înțeleasă într-un sens în primul rând simbolic, toponimul simulând și disimulând aici imaginația unui autor sedus de ambiguitatea simbolurilor arheale. Căci, în romanul lui Mateiu, Curtea Veche este peste tot și totuși nicăieri, în același sens în care, ab initio, masoneria speculativă înțelegra și exemplificat ideea de Templu ubicuu prin ținerea lucrărilor în hanuri și în birturi, după considerentul că loja/templul poate exista oriunde s-a întrunit spiritul Tradiției și numărul legal de masoni. Aceeași idee de templu distrus, dar totuși prezent, pe care Masoneria o leagă de Ierusalimul ceresc al Apocalipsei (21,10 – 22, 2), o expune voalat și Mateiu în pasajul: „Curtea fusese arsă și rezidită de nenumărate ori și trebuie să fi acoperit o arie întinsă, rămășițe de temelii boltite găsindu-se în întreaga mahala, de pildă sub birtul unde ne aflam [subl. n.]“.
Citite astfel, din perspectiva unui locus periucundus iluminat de aura de conotații a mitului Ierusalimului ceresc, expedițiile crailor prin birturile bucureștene ne revelă un arhetip ocult și o programatică reîntoarcere ad fontes. Astfel, „mesele de un pitoresc indescriptibil“ se cer înțelese ca iterarea unui act misteric, vizibil și azi în celebrele lojes de table pe care Masoneria le ține la fiecare solstițiu, bacanale oculte la care fiecare gest și obiect gastronomic poartă un nume care amintește de armele și momentele unei bătălii cavalerești. Suportul istoric al acestei arcane sunt, în viziunea Masoneriei, cele opt cruciade, iar cel mistic, un pasaj din Apocalipsa Sf. Ioan, în care cena mística devine sinonimă cu teofania: „Iată, Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el și el cu Mine“ (Apoc. 3, 20)...
Așa cum detaliază și René Le Forestier în studiul său despre tradiția ocultă a Masoneriei, banchetul a rămas un element central în ritualul gradelor așa-zis rozicruciene. Pentru masoni, amestecul acesta de relaxare bahică și de hierofanie, face parte din itinerarea către sine și identic, fiind momentul în care conștiința descoperă sacrul în lumea materială și în suficiența gestului iterativ, iar inconștientul îl înglobează în supraconștient. E momentul în care inițiatul, înțelegând degradarea lumii eroice, e pus să aleaga partizanatul lumii simbolice și eroismul tăcut aș apărării și perpetuării simbolurilor arheale.
Alături de alte ritualuri, aceste cenae mysticorum rămân în Masonerie unele dintre cele mai importante tehnici colective de eliberare a sacrului în forma unor trăiri individuale, rezultatul final fiind înțelegerea că anamneza unui timp eroic și iterarea tradiției echivalează cu o hierofanie, cu regăsirea sacrului în profan. Evadând din prezent pe calea acestui ritual cu ecori eroice, inițiatului i se cere să facă distincția între simbol și semn și să înțeleagă acum că în lumea modernă simbolismul e definitiv erodat în favoarea semnului, riscul fiind ca polisemia să devină monosemie, iar omenirea, rămasă pradă plăcerilor celor mai vulgare, să ajungă la un analfabetism ontic generalizat.
Toate aceste glose în marginea hedonismului ritualic practicat de Masonerie pot explicita arhiștiuta apologie a crailâcurilor pe care o propune Mateiu Caragiale prin personajele sale, care umblă prin crâșme ca „să cunoască în carne și oase făptura omenească pe deplin teafără la minte...“ Tradiția intervine și ea cu argumente, Masoneria justificându-și banchetul ei periodic prin vechi cutume inițiatice, urcând în timp până la (inevitabil) Isis și Osiris, căci: „toate popoarele antichității și toate misterele antice au avut banchetul lor mistic și religios. Egiptenii și Grecii aveau banchetul lor sacru, Sparta avea repaosurile ei publice numite philiti; iar în Benares, brahmanii fac și astăzi o odihnă activă cu finalități științifice. Cei șapte înțelepți ai antichității nu au făcut și ei un banchet? Romanii aveau lectisternele lor, la care își invitau zeii, ale căror statui înconjurau sala festinului, acolo unde Horațiu invoca pe Diana și pe Phoebus, adică pe Isis și Osiris. Evreii au odihna lor religioasă prescrisă de Moise. Primii creștini aveau, sub numele de agape, repausul lor de iubire și caritate. Masoneria are, deci, dreptul să amestece banchete în misterele ei“(2).
Un argument aproape identic, oricum la fel de vechi, aduce și Mateiu pentru agapele crailor săi: „Cultul lui Comus (zeul ospețelor – n. edit.) ne întrunea, cam de o lună aproape zilnic, la prânz sau la cină“; moment în care se producea o elevare spirituală, la fel ca în banchetele masonice, iar „adevărata plăcere o aveam în vorbă, în taifasul ce îmbrățișa numai lucruri frumoase: călătoriile, artele, literele, istoria – istoria mai ales – plutind în seninătatea slăvilor academice“.
Masonicele cenae mysticorum, banchete ritualice inspirate de banchetul lui Platon, cel retranscris de Marsilio Ficino, au fost regularizate în cadrul esoterismului occidental de neorozicrucieni la anul 1762, când consiliul Cavalerilor de Orient, întemeiat la Paris, a introdus la cel de-al șaptelea grad adonhiramit (de Cavaler Rosa-Cruce) obligativitatea unei cine mistice, care s-a convenit a fi iterată de patru ori pe an. Imediat, moda agapelor a trecut, augmentată de literatura creștinismului timpuriu, în viața tuturor lojelor, luând chiar un suspect avânt de mase. Treptat, bacanalelor acestea ținute sub paravanul unor scopuri sectare li s-a dus vestea, ele intrând până în paremiologia populară, de unde Alphonse Daudet le-a fixat în al său Cahier rouge în forma proverbului: „boir comme un templier, manger comme un hospitalier“. Și chiar dacă directiva ocultă de „a bea ca un templier“, sesizată și de René Guénon, a trecut din planul eso- în cel exo-teric, moda agapelor pantagruelice și-a păstrat de-alungul timpului solidele ei justificări biblice. Astfel, cuvântul agapé, ’masă cu caracter luxos’, provenit din gr. agapan, însemnând ’a benchetui’, dar și ’ a iubi (frățește)’, și care se întâlnește în forme declinate în aproximativ 320 de locuri în Noul Testament, a atras luarea aminte asupra acestei aglomerări lingviste de „iubire frățească“. Subit, ocultismul filocreștin și-a amintit că patristica, prin glasul lui Clement și Tertullian, elogia agapa numind-o suprema manifestare de frățească iubire, la care toți mănâncă, beau și se veselesc, căci agapan ton kurion Iêsoun Christon (a-l iubi pe Isus Cristos - Efs., 6, 24) depășește dragostea pasională (gr., eran) și dragostea afecțiunii naturale (gr., stergein), fiind adevărata bucurie a cunoașterii teologice. Așa s-a ajuns la un ciudat joc de cuvinte, care mizează pe amfibologia unui sinonim: gr. philadelphia (din gr. philia, ’dragoste frățească’), care face ca îndemnul neotestamentar din Evrei 13,1: „Stăruiți în dragostea frățească [philadelphia]!“, să poată fi citit și ca „Stăruiți în agape!“ sau, în transcrierea lui Goethe: Ergo bibamus!

„Sub pecetea tainei“ și a trandafirului

După aceste agape creștinești, haideți să coborâm prin subteranele de sub „birtul din Covaci“, aflat în proximitatea Curții Vechi, până în catacombele unei polisemii surpate sub greutatea mistagogică a scriiturii unui inițiat. Ne vom folosi în această cercetare de cheia rozicruciană a secretului masonic. O cheie care a deschis mai întâi ușile unei metanoia epicureice, acest bricolaj cognitiv care a încântat întreaga existență a scriitorului. Căci, întreaga viață a personajelor sale se petrece „azi la unul din birturile de frunte, mâine pe prispa vreunei cârciumi“, într-o ucronie dedicată frățeștilor agape inventate de rozicrucieni.
Despre filiația dintre masoneria modernă și rozicrucianismul târziu al secolului al XVIII-lea se vorbește, ca și despre darvinism, în termeni axiomatici, dar fără prea multe argumente istorice. Cele două momente ale ocultismului occidental apar, spune tabăra adeptă a acestei moșeniri, clar relaționate într-un catren din faimosul The Muses Threnodie, poemul scris de poetul scoțian Henry Adamson pe la 1620: „Pentru ce profețim nu-i grosolan/ Sa fim noi frate rozicrucian;/ Cuvânt Masonic și altă vedere/ Le-avem să prezicem cu pricepere“.
Pentru mulți autori, începând cu J. G. Buhle (1803), această ilustră descendență e indiscutabilă și chiar certificată de existența azi a așa numitelor grade rozicruciene din Masoneria de rit antic și acceptat, al cărei ritual și simbolim de la gradul 18, de Cavaler Rozicrucian, ilustrează desăvârșit spiritualizarea unor vechi tradiții rozicruciene. Căci, după ce a fost fasonată la gradele anterioare și urcată pe scara cu șapte trepte/virtuți masonice, piatra brută (reprezentându-l pe adept) contribuie acum ca o piatră fasonată la refacerea Templului solomonic (Sophiopolis-ul lui Jan Potocki), ca o nouă cărămidă pusă la temelia acestui arhetip al societății perfecte prefigurată de miranda sexta aetatis a manifestelor rozicruciene. Numite roșii, aceste grade au ridicat de-a lungul istoriei baricadele de pe care fluturau stindardele chemării edenice: Adevăr, Egalitate, Libertate... Sunt directivele, observă Julius Evola, care transcend rozicrucianismul și disimulează un alt curent, mai vechi și mai ilustr: templarismul. Căci cuvintele templu și templier ascund în sine, pentru Masoneria roșie, trimiteri subversive la cel mai tainic obiectiv al ei: secularizarea unei utopii sociale, cea care a argumentat revolta tradiției împotriva lumii moderne, înțeleasă ca un „timp al pierzaniei“. Este vorba aici de un joc de cuvinte care fixează în franceza veche (temp plus) întreaga aversiune împotriva timpului prezent și, în general, al noului, pe care tradiția ocultă îl definește ca pe un nefericit accident al memoriei.
A lucra la edificarea acestui templu invizibil și inexorabil, care transgresează frontiere, culturi și rase, spiritualizat până la greutatea unui simbol, este poate mai ușor de înțeles azi, la vremea edificării unei „case europene“, decât în vremea în care reclădirea Templului lui Solomon era doar fermentul unei mitice coeziuni sociale și liantul, spune un mason american, „care unește istoria gradelor speculative și operative ale ordinului și îi dă acestuia caracterul religios și mistic. Luați-i Masoneriei această legătură cu templul solomonic, eliminați din ritual toate trimiterile la acest edificiu sacru și la legendele legate de numele lui și întregul edificiu masonic se va prăbuși și va muri, sau în cel mai bun caz se va fosiliza, ca un schelet incapabil să mai arate natura corpului viu căruia îi aparținuse cândva“ (A. G. Mackey).
Și așa cum ritul gradului 18 îl prezintă pe inițiat în postura Regelui Solomon, ca rex sapientissimus, îndrumându-l pe Hiram și pe calfele acestuia în opera de înălțare a Templului ierosolomitan, la fel personajele lui Mateiu fac să renască din uitare și ruine numele Curții Vechi bucureștene, căreia, fără „Craii de Curtea-Veche“ și fără „biserica cu turlă verde ce-i poartă numele, i-ar fi pierit până și amintirea“. Iar faptul că și „Curtea fusese arsă și rezidită de numeroase ori“, poate fi aici încă o deliberată trimitere la istoria Templului construit de Hiram Abiff, a cărui moarte și înviere ritualică e cunoscută oricărui maestru mason.
Această încercare de remitizare a Bucureștilor și de înscriere a unei istorii locale pe axa de simetrie a unor simboluri esoterice occidentale a prins atât de bine în epocă, încât în anul 1929, la un an după terminarea publicării romanului Craii de Curtea-Veche în revista „Gândirea“, și în chiar anul apariției lui în volum, lua ființă la București loja Bucureștii Vechi. Condusă inițial de prof. Ion Andrieșescu și de Dinu V. Rosetti, arheologul obsedat de Curtea Veche, loja a înființat la anul 1930 un atelier operativ și o publicație care aveau ca scop principal „conservarea ori căror amintiri ale trecutului acestui oraș [București]“.
Revenind de aici la simbologia operei masonice, trebuie adăugat că finalitatea gradului 18 rămâne o hierogamie a izbăvirii, cum mai este numită nuntirea lui Solomon (bogăția interioară) cu Regina din Saba (frumusețea exterioară). Și nu întâmplător, tot o unio mystica este și finalitatea romanului lui Mateiu. Este vorba de logodna neconsumată trupește dintre curatul și frumosul vlăstar al Arnotenilor (cu o posibilă etimologie în gr. arni, ’miel’), care la cei 16 ani ai ei „roșește până în albul ochilor“ la vederea celui sortit, cu melancolicul „crai“ Pantazi, aristocratul care descinde din vechi familii boierești: „un boier mare în înțelesul înalt al cuvântului, unul dintre păstrătorii cei din urmă a ceea ce vechiul regim avea mai simpatic și mai ademenitor“. Cu necesara notificare că la 1910, prin vechiul regim se înțelegea încă regimul fanariot, cel care a introdus masoneria în Þările Românești.
Privit prin prisma acestei nunți hermetice, întreg romanul în cheie rozicruciană a lui Mateiu se deschide dinspre amănunte biografice și referențialități istorice înspre Arcanele pline de lumină ale misteriosofiei rozicruciene. Un astfel de amănunt poate fi și faptul că, nicidecum întâmplător, singura floare pomenită în romanul lui Mateiu este roza. Așa de pildă, acasă la Pantazi, cel a cărui „patimă a florilor“ „adăuga o nebunească risipă de trandafiri și chiparoși“, numai la el „se scuturau cei din urmă trandafiri de București“. Tot la Pantazi, în timpul „lungilor călătorii făcute în închipuire, călătorii cum nu-mi fusese dat nici să visez“, „din când în când, se auzea scuturându-se cu un foșnet înăbușit câte un trandafir“. La fel, și „sofrageria“ lui Pașadia era „bogat înflorită cu trandafiri galbeni ce căpătau străvezimi de ceară în galeșa lumină chihlimbărie a acelei zile de toamnă“.

„C’est une belle chose, mon ami, que les voyages...“(3)

În loc de a pleca efectiv în călătorii, masonii le efectuează în imaginație, adevăratul secret masonic fiind și el subsumat unei astfel de călătorii imaginare. Este vorba de drumul pe care adeptul îl alege pentru a parcurge, cu un ciocan și o daltă în mână, distanța de la ceea-ce-este la ceea-ce-dorește-să-devină. Este un secret personal, intim, profund și indicibil, ca emoțiile unei călătorii solitare, „încercări ce trebuie să facă Companionul asupră-i spre a-și regenera sufletul și ideile […] Un obicei din cele mai antice în Francmasonerie exige ca să întreprindeți trei voiaje, acele ale aerului, apei și focului. Ele simbolizează voiajele ce intreprindeau filosofii vechi, fondatorii misterelor noastre, pentru a căpăta noi cunoștințe espre viață“(4).
În romanul lui Mateiu, la exemplaritatea conotațiilor masonice contribuie și călătoriile „la munte“, acolo unde Pașadia evadează în mod misterios, „spre miezul nopții“, cu notificarea expresă a autorului că muntele era pentru Pașadia echivalentul unui „tainic Horeb“ – muntele pe care Moise a primit tablele legilor. Tot la munte, Pantazi și naratorul pleacă cu ajutorul imaginației pentru a „cunoaște amețeala aprigă a culmilor“, „urcând beți de aerul tare, mai sus, tot mai sus...“
În limbile arhaice, muntele sesiza o hierofanie, fiind strâns legat și din punct de vedere lingvistic de noțiunea de religiozitate. În ebraică, de pildă, culme, înălțime, are aceeași formă cu cuvântul altar (BaMaH). În acest exemplu de omonimie rezistă încă acea erezie panteistă care a motivat alpinismul spiritual practicat de înaltele grade rozicruciene, care a trecut dintre coloanele lojelor în drumețiile exaltate ale romanticilor. Și astăzi Capitolele și Consistoriile rozicruciene ale Masoneriei roșii poartă supradenominația de Văi, tocmai pentru a se sublinia faptul că ascensiunea adeptului ad superos se cere înțeleasă nu doar ca o metaforă a inițierii, a urcării din întunericul „văii plângerii“ până la „lumina destinului promis“, ci și ca o veritabilă probă existențială experimentată nemijlocit.
Numiți „nobili călători“, după exemplul miticului lor înaintaș, Christian Rosenkreutz, rozicrucienii au ascuns în clarobscurul lojelor masonice alegoria călătoriilor inițiatice, pentru a face din aceste pelerinaje mai mult sau mai puțin imaginare un adevărat modus vivendi. Pe cărarea acestui labirint simbolic masonul străbate o simbologie luxuriantă și fascinantă pe care știința nu a defrișat-o încă. Astfel de călătorii printr-o natură simbolică, înțeleasă ca o fenomenologie a minții umane, ocupă un loc central și în romanul lui Mateiu, unde eroii fac „lungi călătorii făcute în închipuire, călătorii cum nu-mi fusese dat nici să visez“. Hagealâcurile acestea statice, pe care naratorul și călăuza sa, „nobilul“ Pantazi, le întreprind printr-un peisaj interior, ne arată, în buna tradiție a căii misticii speculative, că revelația este mult mai importantă decât rațiunea, și că adevăratul scop al unei călătorii nu este efortul fizic sau plăcerea senzorială, ci anamneaza călătoriei originare, rememorarea unei îndeobște uitate scala paradisi și a momentului când adevărurile eterne mai încăpeau încă între privitor și linia orizontului.
Să observăm cum, la Mateiu, toate aceste călătorii revelatoare prin labirintul minții ilustrează o geografie înainte de toate simbolică, un itinerarium mentis urmând sub roza vânturilor vechiul itinerariu inițiatic, același din antichitatea misterică până în ritualul masonic: „de la Occident spre Miazăzi, apoi spre Orient prin Miazănoapte“: „...coboram către miazăzi [subl. n.] în ținuturile cu dulci nume, unde toamna lâncezește până în primăvară, unde totul, suferința, moartea chiar, înveșmântă chipul voluptății [...] Peregrini cucernici mergeam să ne închinăm Frumosului în cetățile liniștii și ale uitării, veneram în vechi palate și biserici capodopere auguste, ne pătrundeam de sufletul Trecutului contemplându-i vestigiile sublime [...] Spre miazănoapte [subl. n.], din jocurile umezelii cu lumina, se isca pentru văzul uimit o nesfârșită desfătare. Razele piezișe daureau viu burhaiul, destrămând tortul brumelor în toate fețele curcubeului [...] Și purcedeam mereu, în căutarea de zări mai adânci, de păduri mai bătrâne, de grădini mai înflorate, de ruine mai mărețe; mulțumire nu mai aflam decât atunci când frumusețea sau ciudățenia făcea să ne credem pe tărâmul visului...“
Fondatorul si primul imperator al AMORC (Anticul si Misticul Ordin al Rozei Cruci), H. Lewis Spencer, arăta în manualul său, scris chiar în perioada în care Mateiu își începea redactarea Crailor..., că neophytul trebuie să facă trei călătorii, călătorii care au ca punct de plecare latura de est a lojei, Estul (lat. oriens) fiind cuvântul care semnifică plenar locul din care răsare lumina, un loc eminamente originar, de început, căci rădăcina ebraică QDM, ca și arabul qidm, pot însemna atât orient (QaDMon), cât și primordial (QaDaM). Din acest loc de origine, așa cum cei patru Crai de la Răsărit porneau din Orient, călăuziți fiind către Vest de steaua Mântuitorului, și candidatul pornește în cadrul ritualului masonic pe calea iluminării și a anamnezei revelatoare, călăuzit fiind de „steaua înflăcărată“ de pe cerul lojei, care este „un apel la a descoperi, a voiaja, a cunoaște“(5). La Mateiu, revelator este faptul că descrierea călătorului Pantazi începe tot sub semnul unei stele, când „el își ațintea privirea asupra albei scânteieri a luceafărului răsărind“.
Pornit în această călătorie plenară, epoptul atinge toate cele patru puncte cardinale, pe o cărare cruciformă, simbol al Marelui Tot, în succesiunea: din Est – spre Sud – prin Nord – la Vest. Un parcurs care iterează în toate mitologiile geocentrice din emisfera nordică deplasarea iluzorie a soarelui pe cer, cu coborârea lui anuală către sud, până la solstițiul de iarnă, și urcarea după trei zile către nord, până la solstițiul de vară.
În interpretarea Masoneriei, această mistică peregrinare poartă numele de Labirintul lui Solomon, sau Dodecadedalul, ades figurat pe pavimentul catedralelor. Prin cele trei soluții pe care acesta le oferă, simboluri ale: morți, resurecției și pierzaniei, acesta ilustra cele trei călătorii inițiatice, arhetipuri ale elecțiilor la care era supus epoptul în drumul său către sine și identic. Și așa cum un pasaj biblic (1 Regi, VI, 8) menționa că urcarea la etajele superioare ale Templului lui Solomon se face pe „o scară răsucită“, la fel, parcursul inițiatic din ritualul masonic urmează proiecția în plan a acestei scări ascensionale, care este spirala cunoașterii, a progresului și a vieții. Este o scară eminamente interioară, spune Christian Bernard, o autoritate în rozicrucianism, căci „Templul Universului, Templul Terestru și Templul Vieții sunt toate proiecția Templului Omului. De aceea trebuie să-l reconstruim prin această probă, pentru ca Lumina Mesianică ce emană din Ierusalimul Ceresc să vibreze mereu în noi“.
La 1910, când este fixată temporal narațiunea lui Mateiu, pe malurile Dâmboviței nu se stinseseră încă ecourile celebrei călătorii din 1907 pe care trei faimoase personaje bucureștene, dintre care doi prinți, o efectuaseră în Persia și Azerbadjan. Este vorba de misiunea diplomatică a prinților Matila C. Ghyka și G. V. Bibescu, plus un diplomat de carieră (Gh. Stoicescu), pe care Regele Carol I i-a însărcinat să călătorească la curtea din Tabriz și Teheran a șahului Persiei pentru a-i înmâna lui Muzaffar ad-Din Shah Qajar ordinul Steaua României cu gradul de mare cruce cu diamante, acordat în 1906, după călătoriile europene ale șahului și după decorarea acestuia de către marile cancelarii europene (Ungaria, Belgia, Franța, Regatului Unit, Italia, Spania, Rusia). Este foarte probabil ca resortul și fascinația călătoriilor exotice din romanul lui Mateiu, atribuite aici celor „trei odrasle de dinaști cu nume slăvite“, să își aibă originea în ecourile mediatice ale acestei călătorii. Cert este că ziarele au ținut cu sufletul la gură opinia publică bucureșteană, care a călătorit alături de cei trei „crai“ cu trenul, cu vaporul și cu caravana de cămile. Trecând în Iran peste Elbrus, ei au vizitat ruinele cetății din Alamut, ținutul legendarei secte a Assasinilor, pe care l-ar fi vizitat și Marco Polo, și unde domnise cândva învățatul sheih Hassan ibn Sabbah (sec. XI). În cartea lui Mateiu, poate nu întâmplător, „diplomatul Pantazi“ își poartă prietenii „în cetățile liniștii și ale uitării, le cutreieram ulițele în clină și piețele ierboase, veneram în vechi palate și biserici capodopere auguste, ne pătrundeam de suflul Trecutului contemplându-i vestigiile sublime...“

În căutarea celor trei „cavaleri-călugări din tagma Sfântului Ioan de Ierusalim, ziși de Malta“

Biserica Catolică a rămas ostilă noțiunilor de Tradiție Primordială și de pansimbolism, preferând să se retragă în spatele dogmei și să-și consume în tăcere apologetica, tratând filosofia ocultă ca pe o subversiune luciferică și refuzând orice coaliție pentru denunțarea acestei boli cronice a omenirii, pandemia pe care Guénon o definește ca „tirania cantității“, cea care usucă spiritul uman și împinge istoria de la clasicism la mercantilism, de la revelație la revoluție. Împotriva ei luptă „heralzii ultimei șanse“, cum se autointitulează masonii, iar armele lor în acest război planetar împotriva materialismului vulgarizant rămân simbolul și mitul. Dintre acestea, poate unul dintre cele mai eficace rămâne mitul „superiorilor necunoscuți“ (superiores incogniti sau unbekannte Oberen), un mit pe care rozicrucianismul l-a colportat până în contemporaneitate ca pe ficțiunea cea mai ardentă menită să determine și să precipite realitatea. Și poate că întreaga fratrie rozicruciană, așa cum se vede ea din Fama și din celelalte manifeste rozicruciene, dar mai ales din vasta operă apologetică, de la rozariul lui Hans Süss von Kulmbach (1510) până la, de pildă, A. E. Waite și a sa The Real History of the Rosicrucians (1887), este mai mult decât o ficțiune este o mână întinsă filosofiei și teologiei, ca o șansă a reconcilierii lor.
O dată cu mitul „superiorilor necunoscuți“, Masoneria a preluat de la rozicrucieni o continuă raportare la o istorie din afara istoriei, la o ucronică instanță morală care poate centra devenirea umanității și o poate feri de abdicările unui prezent aflat în iminență apocaliptică. Mitul care a dat cândva o șansă Marelui Mister de a fi altceva decât o măsură a neputinței memoriei umane, eliberează astăzi omul prin speranță de povara unui prezent agonizant și tragic. Din generație în generație, fantasma Superiorilor Necunoscuți a trecut astfel prin istorie, oferindu-i misterului o genealogie mistică, iar organizațiilor oculte un izvor nesecat de forță spirituală.
Una dintre multele victime ale acestui mit a fost și Mateiu Caragiale. Ca în multe alte cazuri, cu mult mai ilustre, fascinația Superiorilor Necunoscuți, al căror semn distinctiv a rămas până astăzi invizibilitatea, nu a fertilizat în acest caz doar imaginația unui creator, ci a dereglat cu puterea unei încrederi ardente și viața lui privată, acolo unde a făcut să izbucnească incendiul unei mistificări totale. Căci himera vieții lui Mateiu s-a numit „aristocrație“, iar Masoneria vremii sale, care rămăsese încă ad usum delphini, mai ales la nivelul gradelor înalte, ale așa numiților superiores incogniti, păstra încă acest prestigiu nobiliar la care visa tânărul Mateiu. Un tânăr care, ne amintim, purta încă, oficial, numele de Mateiu M. Constantinescu, după mama sa, o simplă muncitoare la fabrica de tutun Belvedere. Cînd s-a căsătorit cu Marica Sion (cu 5 ani mai învârstă decât mama sa), Mateiu și-a declarat numele de Mateiu I. Caragiale și, pretextând că și-a pierdut actul de naștere, „plăsmuiește date fictive, declarând că a venit pe lume la Tușnad, că mama e născută Piteșteanu și că aceasta se află la Viena“ (C. Popescu-Cadem).
Foarte probabil că aceste complexe ale originii sale să fi generat propensiunea către studiul genealogiilor și heraldicii ale tânărului Mateiu, dar și „aerele sale aristocratice“ de mai târziu. Oricum, Caragiale tatăl, sătul de morga aristocratică a fiului său, care se da la Berlin drept „comte român“, nu uita să îi arate – cum povestește Vlahuță – pe teșitura capului urma tăvilor cu plăcinte purtate de strămoșii săi greci pe linie paternă. E posibil ca din tot acest „vis aristocratic“ al complexatului tânăr să se fi născut și soluția: apartenența sa la o aristocrație ocultă, ca o garanție a unei accederi rapide în rândul protipendadei bucureștene.
În Istoria sa, George Călinescu afirmă cu doctă convingere că originile lui Ion Luca Caragiale ar fi albaneze, familia scriitorului fiind decretată idriotă, adică din Insula Hydra, o insulă grecească din arhipelagul Saronic al Mării Egee, cu locuitori în majoritatea lor de proveniență albaneză. În realitate însă, originile părintelui dramaturgiei moderne românești sunt de cealaltă parte a peninsulei Peloponez, în Cefalonia (Kefallinia), cea mai mare dintre insulele Ionice. Comunitatea elenă de aici aici a oferit României în vara anului 2002 copii după documentele referitoare la originile lui Ion Luca Caragiale, documentele atestând faptul că bunicul lui Ion Luca Caragiale, Ștefan, a emigrat din insula ioniană pe la începutul secolului XIX în Valahia, devenind aici bucătarul lui Ioan Gh. Caragea, mare dragoman al Porții otomane, domn al Þării Românești între 1812 și 1818. Bunicul lui Caragiale a avut cinci fii, dintre care doi au activat în trupe de teatru. Luca, tatăl dramaturgului, a conviețuit o perioadă de timp cu fiica unui negustor din Brașov, numit Caraboaș. Negustorul făcea parte din societatea secretă a „cărvunarilor“ Brașoveni, disimulată sub titulatura unei „societăți politice și culturale“ și înființată în târgul de sub Tâmpa de boierii „progresiști“ autohtoni și valahi, aceiași care formulau la anul 1822 proiectul de constituție în 77 de „ponturi“, prin care cereau lichidarea autocrației și instituirea unui factor electiv, ca sfat al țării. De altfel, și emigrarea bunicului lui Caragiale, bucătarul Ștefan, în Þara Românească poate fi pusă tot pe seama unor canale masonice, de vreme ce binefăcătorul său, Vodă Caragea, făcea parte din Ordinul Rozicrucian al vechilor Constantiniști, reînviat în anul 1804 în Grecia. Este posibil ca de aici să fi început și visul nepotului Mateiu Caragiale despre descendența sa dintr-o „ocultă aristocrație“. Deocamdată nu știm cu exactitate ce nume a purtat familia Caragiale înaintea emigrării sale la gurile Dunării, este însă de presupus că doar un context ocult să-l fi determinat pe bunicul lui Caragiale să își schimbe numele (fapt echivalând în toate ordinele oculte cu o reînviere) și să îl împrumute pe cel al binefăcătorului și Venerabilului său, în cazul acesta domnitorul Caragea.
Altoirea miturilor masonice pe fondul de fantazare visătoare a autorului Crailor... a produs resurecția în paginile romanului a unor personaje cu blazon nobiliar ce calchiau îndeaproape imageria deja clasicizată a „superiorilor necunoscuți“, arhicitata legendă a gradelor înalte din Masonerie: „hoinari nepocăiți, veșnic pe drumuri“, trecând dintr-un veac într-altul „cu fețele acoperite“, „în lungile mante, cu paloșul la coapsă și cu crucea pe piept și, afară de scarlatul tocurilor, înveșmântați, împănoșați numai în aur și verde, verde și aur“.
Dar să zăbovim o clipă la conotațiile heraldice ale acestor două culori, „verde și aur“, care vin să ilustreze aici temeinicele cunoștințe de heraldică ale lui Mateiu. În arta heraldicii, culoarea verde (numită sinople, după orașul cu același nume din Asia Mică), se evită a se alătura galbenului (or), această combinație simbolizând un destin nefast și funest. În primul rând pentru că sinople este cea mai puțin uzitată culoare din armoariile occidentale (fiind considerată culoarea necredincioșilor), dar și pentru că este o culoare amfibologică, sinople definind inițial culoarea roșie. O spune abatele Ménestrier, care relatează că într-un manuscris din anul 1400, aflat în posesia sa, încă se spunea că: Synoplum utrumque venu de urbe Synopli, et est bonum; aliud viride, aliud rubicundum. Viride Synoplum seu synopum dicitur Paphlagonicus tonos, et rubicundum vocatur Hamatites Paphlagonica.
Să reținem, deci, un disimulat roșu, care a fost și este culoarea consacrată a rozicrucienilor, dar și a cavalerilor de Malta. Acești, „cavaleri-călugări din tagma Sfântului Ioan de Ierusalim, ziși de Malta“, cum îi numește Mateiu pe Cavalerii de Malta, au avut cândva o legătură extrem de directă cu repudiatele culori heraldice, verde și aur. Astfel, prin bula papală din 1489 a papei Inocent al VIII-lea, Ordinul Cavalerilor Sf. Ioan de Ierusalim, viitori Cavaleri de Malta, a fost unit cu cel al Cavalerilor Hospitalieri ai Sf. Lazăr de Ierusalim, care avea ca și culoare distinctivă verdele. După o jumătate de secol de coabitare, ordinul bicefal rezultat a ajuns la 1557 să fie guvernat doar de Marii Maeștri ai Sf. Ioan de Ierusalim, care și-au rezervat culoarea verde doar pentru marea ținută de paradă (culoare de livrea). Apartenența la două ordine obliga însă cavalerii să poarte însemnele ambelor confrerii, așa s-a născut mai puțin știuta „cruce verde malteză“ (1578), rezultată din suprapunerea pe crucea albă în opt colțuri a ioaniților, a crucii verzi a Sf. Lazăr. Ulterior, această cruce sinople în opt colțuri, ornată cu aur, a rămas până astăzi însemnul heraldic al Ordinului Cavalerilor Hospitalieri ai Sf. Lazăr de Ierusalim, ordin laic (din 1772), în vreme ce Cavalerii de Malta s-au ales cu culoarea (tincture) verde (sinople) care este și astăzi pe stema ordinului.
Masoneria de Rit Scoțian Antic și Acceptat a împrumutat culorile sinople și aur, la gradul 15, de Cavaler de Orient. În România, mai aproape de vremea în care Mateiu își scria romanul, unul dintre membrii Ordinului Cavalerilor Hospitalieri ai Sf. Lazăr de Ierusalim a fost prințul Ioan Gr. Ghica, fiul ultimului principe al Moldovei. Însă despre familia Ghiculeștilor (ale cărei armoarii au de atunci un scut heraldic cu câmp verde) vom mai avea ocazia să revenim...
Toată această disimulare heraldică a culorilor sinople și aur o cunoștea și Mateiu. În articolul În chestia unei aberații…, prilejuit de deschiderea la București în 1932 a primei legații a Ordinului maltez în România, prin grija lui Carol al II-lea, care era bail-onorar și Mare-Cruce al Ordinului Cavalerilor de Malta, găsim un Mateiu bun cunoscător nu doar al istoriei și organizării Ordinului Cavalerilor Sf. Ioan de Ierusalim, zis de Malta, dar și a heraldicii lui. Aici, Mateiu arată că, pe lângă „clasa regulată de cavaleri-călugări-profeși“, s-a adăugat „cam prin secolul al XVII-lea o alta laică și mixtă, de diferite grade, neavând comun cu profeșii decât portul frumoaselor însemne, la cari s-a adăogat pentru bărbați și o nu mai puțin frumoasă uniformă“.
Continuând aceste note heraldice, să mai spunem doar că cele două culori consacrate Ordinului Cavalerilor de Malta, roșul (gueules) și negrul (sable), au fost împrumutate de Masoneria scoțiană și definesc până astăzi gradul 18, de Cavaler Roza-Cruce.
În această lumină, misteriosul ex libris al autorului Crailor..., în care Mateiu se autointitula „Matthaeus Ioan Caragiale Eqv(ites) O(rdo) S(ancti) Ioannis Hierosol(ymitani)“, adică: Cavaler al Ordinului Sfântului Ioan de Ierusalim, nu ne mai pare doar o mistificare, un produs al unei minți înfierbântate de himere nobiliare, așa cum s-a tot spus până azi, ci poate ascunde o îndelungată cercetare și o deghizată cunoaștere a gradului 18 masonic, cel atât de îndatorat ordinului cruciat al Sf. Ioan de Ierusalim...
În anul 1913, Marele Duce Alexandru al Rusiei a fost ales cel de al 71-lea Mare Maestru al Ordinului Cavalerilor de Malta. Acest lucru, coroborat cu titulatura de pe patentele Cavalerilor de Malta, care declarau ordinul „In Tutela Canonica Ecclesiae Sanctae Orthodoxae“ l-au putut face pe Mateiu să comită eroarea de a crede încă în existența unei ramuri ortodoxe a ordinului în vremea sa, cu sediul în Rusia. Aceasta nu mai exista însă (legal) din 1879, când Papa Leon al XIII-lea a readus în catolicism Ordinul Militar Suveran al Cavalerilor de Malta, singurul oficial recunoscut și astăzi. Eroarea aceasta ne spune însă că Mateiu nu a fost Cavaler de Malta, dar el putea întâlni colanul și crucea malteză la care visa în lojele masonice.

„...restrânsul cerc al cunoștințelor mele, alese toate pe sprânceană...“

În contextul social al începutului de secol XX, când prăpastia căscată între clasele sociale de regimul fanariot era încă de netrecut, „întovărășirea“ a doi boieri de viță cu un „tânăr echivoc“, naratorul, urmărit până și în această fantazare, numită Craii de Curtea-Veche, de complexele mizeriei sale sociale, nu putea fi verosimilă decât în contextul lojelor roșii, zise democratice și progresiste, care cuprindeau Capitoliile rozicruciene ale Ritului Scoțian Antic și Acceptat (gr. 15 – 18). Doar aici, un Gore Pirgu, „cu lipsa lui de carte și de ideal înalt și cu amănunțita lui cunoaștere a lumii de mardeiași, de codoși și șmecheri, de teleleici, de târfe și de țațe“, putea sta împreună cu descendenți blazonați, precum Pașadia ori Pantazi.
Biserică cu ziduri inexistente, dar cu atât mai silențioasă, loja „rozicruciană“ de grad 18 își are propriul ei oficiant, un Vicarius Solomonis ca în tradiția templieră, menit să reînnoade în fiecare an verigile unui lanț simbolic, întins de la o eternitate la alta peste misterele morții. Căci, mors principium est, spune un percept al gradului. Acest „preot laic“ al lojei poartă, de regulă, titlul de Venerabil. În romanul lui Mateiu Caragiale, tablou al unui – repetăm – activism de mistere, Venerabilul nu poate fi altul decât Pașadia Măgureanu, cel care, explicitează autorul, „ca să prezideze o înaltă adunare sau Academie, altul nu s-ar fi găsit mai potrivit“. Ironic numit de Pirgu „o ruină venerabilă [subl. n.]“, Pașadia apare caracterizat în roman într-un mod foarte ciudat: „Pașadia era un luceafăr“. Puțini însă știu că Mateiu folosește aici o formulă de adresare cunoscută doar de inițiați, formulă în care Venerabilul unei loje este numit „Luceafărul care aduce Lumina semenilor săi“ ( C.W. Leadbeater).
Tot Venerabilul Pașadia Măgureanu dă cititorului – și să nu uităm că suntem în preajma anului revoluționar 1917 – o mostră din viziunea antimonarhică a lojelor roșii: „îi cășună apoi pe Brâncoveanu și, smulgându-i cuca domnească, scufa de prinț al Sfintei-Împărății, cununa de comite maghiar și lanțul Sfântului Andrei al Rusiei, în câteva trăsături ni-l zugrăvi ca pe un bulibașă mehenghi, vânzător și slugarnic – un suflet de rob...“
Acest sentiment obscur și clandestin de răzbunare pe o regalitate de drept divin, interpretat în loje ca o fatalitate cosmologică (fiind iterarea morții și învierii legendarului Rege Osiris), trebuie căutat, spun interpretatorii masoneriei roșii, în legenda lui Hiram Abiff, iscusitul arhitect al templului solomonic, ucis – ca în balada Meșterului Manole – din porunca fiului lui Solomon, Regele Roboam, cel care a fost pentru masoni un Rege „aproape iresponsabil în actele sale [...], un decăzut, un degenerat de cea mai joasă speță“ (C.W. Leadbeater). La această diatribă împotriva regalității să mai adăugăm doar că masoneria templieră îl substituie pe Roboam cu Philip le Bel, regele Franței, cel care a distrus Ordinul Templier și l-a ars pe rug pe Marele Maestru al acestuia, Jacques de Molay.
Caracterizarea injurioasă a unui voievod luminat precum Constantin Brâncoveanu, pierit de moarte mucenicească, poate ascunde, în intenția lui Mateiu, un rapel la misiunea istorică a Masoneriei așa-zis progresiste, la acea cruciadă de recucerire pentru om a epicentrului său cosmologic, a unui egalitarism edenic văzut ca restaurarea comunismului primordial. Pentru hermeneutul atent, acest gen de deschideri conotative înspre motivațiile simbolice ale comunismului și ale misiunii sale de răzbunare socială trebuiau să direcționeze, o dată mai mult, căutarea modelului real al personajelor lui Mateiu înspre cercurile socialiste românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Un apropiat al acestora, cel care a combătut la bară și în Parlament suprimarea gazetei Socialistul, o publicație (apărută la 26 mai 1877) efemeră a Cercului Socialist bucureștean condus de narodnicul Nicolae Zubcu-Codreanu, dar finanțată de facțiunea masonică a partidului liberal, a fost Pantazi Ghica, fratele scriitorului și omului politic Ion Ghica. Tot el, ca deputat și membru în comisia de petiții, a avut mereu o atitudine vehement „democrat-egalitaristă și antimonarhicească“. Această atitudine de frondă „social-liberală“ se datora formației sale masonice, Pantazi Ghica primind lumina la 15 septembrie 1863 în loja bucureșteană Înțelepții din Heliopolis (6), în chiar anul renașterii acesteia din cenușa lojei Steaua Dunării. La 5 octombrie 1863, la 32 de ani, Pantazi Ghica a fost ridicat la rangul de Maestru Mason.
Ei bine, acestui descendent al Ghiculeștilor, în ciuda înfățișării respingătoare, i se dusese vestea în epocă de „rege al boemei române“, Eminescu însuși îl prezintă în Scrisoarea I ca pe un „stegar de crailâcuri“ și „stâlp de cafenele“, care „are-un dram de creieri și cincizeci oca de gheb“. „Renumele“ său nu poate să nu ne ducă cu gândul la Gore Pirgu, personajul lui Mateiu, cel supranumit „Veniaminul cafenelei Cazes și Cherubinul caselor de întâlnire“, care „avea în sânge dorul vieții de dezmățare țigănească de odinioară de la noi, cu dragostele de mahala, chefurile la mănăstiri, cântecele fără perdea, scârboșeniile și măscăriile“. Poltronul, duplicitarul și, într-un cuvânt, balcanicul Pantazi Ghica a rămas celebru în epocă prin episodul celei dintâi vânători a principelui Carol, abia ajuns în România, când Pantazi, pe atunci prefect de Buzău, a adunat toți urșii țiganilor lăutari, într-o încercare servilă și de îndelungată tradiție balcanică de a măguli pasiunile vânătorești ale noului principe.
Caragiale-tatăl, care îl cunoscuse bine pe Pantazi Ghica, îl numește în evocările sale „ipochimenul“ cel „urât“ și covârșit de „cocoașă“, aflat „într-o perpetuă cavalcadă după Eros, amator de cântărețe, artiste, văduve, dame neconsolate“. Tot el ne arată cum poveștile despre „regele boemei române“ deveniseră legendare, ca de pildă memorabila festă pe care i-a jucat-o Iorgu Caragiale prin substituirea într-o noapte a unei demoazele cu un cântăreț bisericesc îmbrăcat doar în „négligé de jună“.
Întreținut și de romanul său autobiografic, Un boem român, „renumele“ acestui veritabil crai a fost însă cel mai bine fixat în epocă de celebrele versuri eminesciene din Scrisoarea I, versuri care ascundeau în fapt, așa cum a sesizat Călinescu, un atac ad hominem sub motivația unei satire antiliberale. Iar cel vizat nu era nimeni altul decât „liberalul de stânga“ Pantazi Ghica: „Nici visezi că înainte-ți stă un stâlp de cafenele,/ Ce își râde de-aste vorbe, îngânându-le pe ele./ Vezi colo pe urâciunea fără suflet, fără cuget,/ Cu privirea-mpăroșată și la fălci umflat și buget,/ Negru, cocoșat și lacom, un izvor de șiretlicuri,/ La tovarășii săi spune veninoasele-i nimicuri;/ Toți pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,/ Quintesență de mizerii de la creștet până-n talpă./ Și deasupra tuturora, oastea să și-o recunoască,/ Își aruncă pocitura, bulbucații ochi de broască...“
Este același „ghebos“ „stâlp de cafenele“ țintit și de desenul caricatural al lui H. Trenk din Pepelea, I, 1860, nr. 2/7 iulie, sub legenda La un ghebos: „Ghebos ți-a fost bătrânul, ghebos și verișorul,/ Ghebos al tău părinte, ghebos și frățiorul“.
Boem incorigibil, membrul familiei princiare a Ghiculeștilor care cobora din saloanele înaltei aristocrații până în pegra cârciumilor cele mai sordide, mânat parcă de o atracție patologică pentru mundum plebeia, a fost luat de Mateiu Caragiale, în opinia noastră, drept model pentru al său Gore Pirgu. Despre modelul real, Mateiu putea afla amănunte picante direct de la tatăl său, prieten bun cu Pantazi Ghica, sau din memorialistica viitorului său socrul, George Sion. Semn că figura celui mai de pomină vlăstar al Ghiculeștilor l-a urmărit până la obsesie pe Mateiu stau și câteva versuri din Trântorul, care par, prin trimiterile încă evidente la o descendență nobiliară, o etapă intermediară în procesul de transformare a prințului Pantazi Ghica în personajul care îi păstrează inițialele, Gore Pirgu: „În trândavă-aromeală stă tolănit grecește/ Urmașul lor. Urât e, bondoc, sașiu, peltic,/ El anteriu alb poartă, metanii și ișlic/ În puf, în blăni și-n șaluri se-ngrașă și dospește.// Și gura-i strâmbă numai măscări bolborosește./ E putred deși tânăr; sărmanu-a fost de mic/ Crescut pe mâini străine...“
Numeroase alte amănunte din biografia realului Pantazi Ghica, prefect și deputat ca în devenirea lui Pirgu, vin să susțină și să dea culoare personajului lui Mateiu. Așa de pildă, informația că Pantazi Ghica, dincolo de scriitorul neîmplinit, autor al unor Reflecsiuni asupra amorului și asupra femeilor, și fondator la 1880 al Literatorului, împreună cu Macedonski (care l-ar fi numit odată chiar părintele său spiritual!), ar fi rămas în istoria literaturii și ca un virulent pamfletar se regăsește și în cartea lui Mateiu, într-unul din puținele pasaje admirative la adresa lui Gore Pirgu: „Era dat în paște, dat dracului. A! Să fi voit el [...], Pirgu ar fi ajuns să fie numărat printre scriitorii de frunte ai neamului, i s-ar fi zis maestrul, și-ar fi arvunit statui și funeralii naționale. Ce mai schițe i-ar fi tras, maica ta Doamne! De la el să fi auzit dandanale de mahala și de alegeri“.
Așa cum Pirgu avea „faima de băiat deștept“ și pe „aceea de băiat bun“, la fel s-au exprimat și despre Pantazi Ghica voci importante din cultura noastră, precum Macedonski (care-l va numi în necrolog „inimă nobilă“), Călinescu („un adevărat gentlemen“), ori chiar Caragiale-tatăl („trecea de mare om politic, de mare orator și mare literat“). Să mai adăugăm și vocația de tribun și simpatiile socialiste ale modelului real, regăsibile și ele, de pildă, în visul lui Pirgu de a deveni „avocatul cel mai strălucit, gloria baroului român“, „purtător de cuvânt al revendicărilor democratice cele mai sfinte (sic!)“, cel „care ar fi cerut în Sfatul țării împărțirea moșiilor la țărani și votul obștesc...“ Iată aici o altă clară trimitere la cel care a fost „briantul avocat pledant“, apărător al lui Macedonski și deputat cu convingeri socialiste, avocatul Pantazi Ghica.
În mod la fel de explicit, vizitele crailor, organizate de Pirgu la „Arnoteni“, „singurii adevărați, binecuvântat neam boieresc, împodobit de toate virtuțile creștine“, au și ele un suport real în biografia acestui membru al familiei Ghiculeștilor. Căci mănăstirea Arnota, după care Mateiu a dat în roman numele familiei lui „Maiorică“ și a „cocoanei Elvira“, a fost o ctitorie a lui Matei Basarab, iar prin „neamul istoric al Arnotenilor“, Mateiu cel preocupat de genealogie și heraldică voia să disimuleze o celebră familie de presupuși descendenți ai Basarabilor: Văcăreștii, familie cu care Ghiculeștii se înrudeau în linie directă. Într-o istorie a familiei, colportată de Ienăchiță Văcărescu, se face caz de înrudirea Văcăreștilor, încă de pe la 1245, cu Radu-Vodă Negru Basarab! Însă Mateiu, atent genealogist, știa că „genealogia Arnotenilor [Văcăreștilor – n.n.] era calpă mai sus de Brâncoveanu, printre slugile căruia, cel dintât dovedit istoricește se numărase înainte de a fi boierit“. Într-adevăr, prima atestare indubitabilă a Văcăreștilor datează doar din vremea lui Constantin Brâncoveanu, căruia Ianache I Văcărescu i-a fost vel-agă și mai apoi, în 1703, capuchehaie la Înalta Poartă.
Completând astfel de referiri la celebra familie a Văcăreștilor, pe care autorul o disimulează în roman sub masca deloc onorabilă a Arnotenilor, Mateiu mai comite și alte trimiteri, ca de pildă: „Și apoi cine nu știa că pana unui Arnoteanu, Enache al doilea [Ienăchiță Văcărescu – n.n.], însemnase începutul renașterii literelor române?“
Cât despre legăturile de rudenie dintre marile familii ale Văcăreștilor și Ghiculeștilor (de pildă, Marele Ban Dumitrie Ghica, străbunicul lui Pantazi, a fost căsătorit cu Maria Barbu Văcărescu), acestea pot da în roman explicația, altfel greu de digerat, a mereu deschiselor uși ale Arnotenilor pentru un personaj ca Gore Pirgu, alias Pantazi Ghica.
Dincolo de orice referințe genealogice, trebuie să înțelegem că în descendența nobiliară a personajului Gore Pirgu - Pantazi Ghica și în înrudirea lui, cum se va vedea, cu ceilalți „crai“, se află cheia resortului scriptural matein și o dovadă peremptorie că tot acest complex de fantazări creatoare centrat în jurul cercului exclusivist al crailor, toți boieri de viță, a fost brodat pe o textură de adevăruri biografice. Dar să nu anticipăm...


„Pirgu, care se credea neîntrecut în cunoașterea obiceiurilor lumei înalte“

Lui Pantazi Ghica, nobilul chemat de o voce atavică in sentina mundi, i se cunoștea în epocă – era un fel de secret al lui Polichinelle – apartenența la Francmasonerie. În 1860, la 28 de ani, el intrase alături de fratele său, „beyul de Samos“ Ion Ghica, de Ion Brătianu, de Costache Negri și de cumnatul Ghiculeștilor, Ioan C. Cantacuzino, în încă neregularizata pe atunci lojă Steaua Dunării din București, de obediență franceză, cu un rol hotărâtor atât în aducerea, cât și în îndepărtarea lui Cuza. Pantazi a fost de partea roșilor anticuziști, care au înființat loja neregulară Virtutea, ca un atelier de lucru al facțiunii liberale moderate. Pe lângă faptul că a editat Desbaterile, întâia „foaie liberală“ românească, la care au fost redactori I. Al. Cantacuzino și Pantazi Ghica, loja aceasta a reușit să impună Camerelor reunite, după abdicarea lui Cuza, acuzat de rusofilie, candidatura la domnia Þărilor Române a „Alteței Sale Regale Filip Eugeniu Ferdinand Maria Clement Baldouin Leopold George, conte de Flandra și duce de Saxonia, sub numele de Filip I“, frate al Regelui Leopold al II-lea al Belgiei și nepot al Regelui Ludovic Filip. Înrudit cu Casa de Orleans, pretendentă pe atunci la tronul Franței, acesta era privit cu neîncredere de Napoleon al III-lea, care ocupase tronul prin lovitură de stat. Doar refuzul Casei Regale belgiene a făcut ca „partida franceză“, alcătuită din toți masonii din obediențele românești ale Marelui Ordin de Franța, indiferent de culoarea lor politică, să se reorienteze către Carol de Hohenzollern, înrudit cu Napoleon III. Aceasta, după ce, în prealabil, s-au vehiculat nume și dinastii diverse, precum Jérôme Bonaparte (fratele lui Napoleon I), ducele de Nemours sau prințul Serge Maximilianovici de Leuchtenberg-Beauharnais, prinț Romanov, Mare Comandor al Supremului Consiliu Masonic al Italiei. Acesta din urmă, mort la Rusciuc în 1877, se înrudea cu Carol I prin bunică, Stéfanie de Beauharnais, fiica adoptivă a lui Napoleon I și vară secundară cu Hortensia de Beauharnais, fiica împărătesei Joséphine. Prințul rus este „Făt-frumosul în ființa căruia se răsfrângeau, întrunite, strălucirile a două cununi împărătești“, pe care Mateiu îl prezintă în roman ca erou al unei „istorii de dragoste, și nu de toate zilele“, cu pe atunci tânăra Pena Corcodușa, acum văduva Pena, „bătrână și veștejită, cu capul dezbrobodit și numai zdrențe toată, cu un picior desculț [subl. n.]“.
Rămânând o clipă la amănuntul „piciorului desculț“, să remarcăm aici disimulat[ ținuta specifică ritualului masonic, trimitere întărită și de prezența simbolului văduvei (masonii se autointitulează „Copiii văduvei“, ca trimitere la arhitectul templului solomonic, Hiram Abiff, fiul unei văduve din tribul Nephtali). Toată această sinergie de simboluri o arată pe Pena Corcodușa ca pe un clar parasimbol – așa cum Vasile Lovinescu a spus-o deja – al unei Masonerii în forma ei gnoseologic cea mai decăzută și etic cea mai decadentă. Aceasta în vreme ce, adăugăm noi, un alt personaj cu „piciorul desculț“, tânăra Ilinca Arnoteanu, „cu un picior gol [subl. n.] pe un scaun“, figurează în roman speranța reformării și purificării acestui ordin.
Încă un amănunt din prezentarea Penei poate deveni, cum ar spunea Plaut, un nomen atque omen: „Aflarăm că Pena trăia pe lângă Curtea-veche, sta la biserică la pangar, făcea treabă prin piață. Îndeletnicirea ei de căpetenie era să scalde morții. Fusese și la balamuc mai demult“. Cu notificarea că pangar poate sesiza aici nu doar masa masa pe care se vând lumânările la biserică, ci și un nume propriu: Pangal. În vremea în care Mateiu șlefuia la romanul său cu cheie, Jean Pangal era chiar Marele Maestru al Masoneriei române și era notorie intenția lui ciudată, taxată drept nebunie de unii frați, vizionarism de către alții, „de a trasnforma Supremul Consiliu Masonic din România într-un Suprem Consiliu al statelor din Sud-Estul Mediteranean, care să creeze un climat pentru uniunea economică și politică dintre aceste state“.
Dincolo de toate aceste trimiteri, mai mult sau mai puțin explicite, la nume princiare și la vechi familii boierești implicate toate, într-un fel sau altul, în masonismul autohton, atenția autorului pare a fi orientată către urmașii acestora, către persoanele vii și prezente populând contemporaneitatea imediată, de la care autorul aștepta remarci și poate favoruri, ei fiind singurii care puteau degusta amănuntul biografic și referințele oculte legate de viața familiilor lor.
Astfel, se știe că la începutul secolului XX, modelul tinerei generații era o boemă aristocratică alcătuită, cu precădere, din tineri masoni, descendenți ai unor mari familii nobiliare. Printre care și doi prinți, prințul Alexandru I. Ghica(7), poreclit Rapineau și prințul Georges Soutzo, poreclit „Cap de mort”. Alături de ei, tovarăși de crailâcuri mai erau alte nume ilustre, precum Radu Văcărescu(8), Alexandru D. Florescu (diplomat, nepotul primului ministru gen. Ion Em. Florescu), Constantin (Tantin) Bălăceanu, Iancu Cretzeanu, zis “Rața”, Costică Izvoranu și, nu la urmă, Mișu Văcărescu zis “Claymoor”, cronicarul monden al acestui grup de hedoniști care decideau moda pe Calea Victoriei și care umpleau paginile gazetelor la rubrica mondenă. Banda acestor „boemi incurabili“ își făcea veacul la Capșa, în celebrul local din apropierea Curții Vechi. Aici se întâlneau zilnic la ora aperitivului și petreceau până spre ziuă, etalând o „decadență rafinată“, moravuri balcanice și un misoginism „suspectat de pidosnicie“, în vreme ce renumitul Hristache Ciolac le cânta din arcuș.
Exemplu viu al unei belle époque dâmbovițene, grupul hedoniștilor bucureșteni a fost consemnat la rubrica lui Claymoor, „Carnet de Highlife“, din L’Indépedance Roumaine, sub denominațiile argotic-pariziene de „les pschutt“ (cuvânt care definește atât în vorbirea cultă, cât mai ales în argou, apartenența la o societate rafinată), „les vlans“ (persoane elegante, distinse), „les bécarres“ (persoane foarte elegante). Și cât de bine se potrivește unul dintre personajele mateine cu acest descendent al Văcăreștilor, Mișu Văcărescu-Claymoor (m. 1903), notoriu pederast, a cărui poreclă cunoscută de toți „salonarzii“ de la Capșa, conform jurnalului generalului Alexandru Socec, era... Cleycur! La el pare că face referire Mateiu atunci când ni-l prezintă pe „Poponel“ (al patrulea P?!), tovarășul întâmplător de petreceri al Crailor: „Cum, pe vremea aceea orașul nu era încă năpădit de numeroși icioglani [pederaști – n.n.] de meserie, Poponel trecea drept ceva rar. În făptura sa, care de altminteri în ce privește drăgălășia nu lăsa decât de dorit, sălășluia, mistuit de toate flăcările Sodomei, un suflet de femeie, sufletul uneia din acele slujnici împuțite ce dau târcoale seara cazărmilor. Mai mult nu voi stărui asupra-i; ca să-l descriu ar trebui să-mi înting pana în puroi și în mocirlă și, la această îndeletnicire nu mi-aș pângări numai pana, dar aș spurca mocirla, chiar și puroiul și totuși, nu a lui era vina: așa era de la Dumnezeu“.


Jungla lui Péladan

Ne este clar acum că Mateiu nu viza atât oameni ca model imediat pentru craii săi, ci familii, multe amănunte din genealogia acestor descendenți princiari fiind disimulate în textura de ambiguități ficționale și de referințe abisale, în „trâmba de vedenii“ pe care Mateiu și-a articulat Craii de Curtea-Veche. Scopul era unul pur arivistic și îl mărturisește întreaga viață a lui Mateiu. Așa de pildă, la moartea tatalui său, Mateiu trece în tabăra conservatorilor democrați ai lui Take Ionescu, și obține în octombrie 1912, în amintirea activismului politic al tatălui, un post de șef de cabinet pe lângă ministrul lucrărilor publice de atunci, Al. Bădarău. Probabil nemulțumit de descendența sine nobilitate a ministrului său și de vederile lui socialiste, Mateiu trece în același an în tabăra conservatorilor radicali conduși de Ghe. Grigore Cantacuzino, zis Nababul, atras de opulența, mecenatul și apartenența masonică a „omului de casă“ al aristocratului, scriitorul Alexandru Bogdan-Pitești (alias Ion Duican). Ascest controversat personaj trecuse în perioada studiilor sale pariziene la catolicism pentru a fi acceptat în Ordinul Catolic al Crucii cu Trandafiri al ocultistului Joséphin (Sâr) Péladan, căruia i-a și organizat o celebră și fastuoasă vizită la București, în 1898. Ocazie cu care Péladan a conferențiat la Ateneu despre „Le genie de la latinité“. Excentricul mecena, „rafinat și cu suflet de rândaș“ (M. Petroveanu), care își clama chiar o descendență nobiliară dintr-o ramură a Basarabilor, este cel care l-a introdus pe Mateiu într-o boemă artistică ce experimenta nu doar arta decadentă a simboliștilor, ci și o viață eliberată de prejudecăți, cu droguri, prostituție, homosexualitate, totul împachetat sub motivații mistice desprinse din ocultism. Acest cerc libertin ce făcea apologia non-convenționalismului, transformând libertatea într-un viciu al artei și într-un scop al vieții, a fost bine surprins în romanul de sertar al lui Ion Vinea, Lunatecii. Aici, Adam Gună este Bogdan-Pitești, Ana Ulmu este pictorița Nina Arbore, fiica eruditului mason Zamfir Ralli-Arbore, Eleonora Ulmu (sora Anei) este Ecaterina Arbore, Stoltz este pictorul Stork etc etc. Dar iată cum devoalează Vinea însiși așa-zisa dimensiune inițiatică a acestei boeme artistice, care trebui că l-a sedus pe neofitul Mateiu: „Suntem în camera leoparzilor. Așa îi zice. Aici țin leoparzii și celelalte lighioane sfat. Puțină răbdare și ai să vezi leii, leoparzii și șacalii. În carne și oase. Când se adună laolaltă, alcătuiesc dimpreună jungla, pe care o prezidează un leu-paraleu, domnul Adam Gună (alias Bogdan-Pitești – n.n.), gazda noastră.
- O francmasonerie, o mafie?
- Dacă vrei!... încuviință Fane. Cu deosebirea că intri și ieși din ea când vrei, fără formalități de înscriere și inițiere. Și te pomenești dintr-o dată șacal sau leopard. Sau chiar leu – după calitățile de care dai dovadă. O carte, un discurs, o aventură galantă sau orice fel de ispravă te pot promova leu-paraleu, în admirația junglei. Dar până astăzi, acest titlu aparține numai amfitrionului“.
Din această boemă artistică cu pretenții inițiatice, reține Mateiu portretul Penei Corcodușa, Ea nu ar fi altcineva decât tânăra prostituată, dansatoare de cabaret, „metresa“ pe care a adus-o în grup mecena (el însuși, zice-se, homosexual) pentru a figura aici decăzuta sophia a gnosticismului ocult. Membrii grupului trebuiau să o alinte cu numele mamei lui Bogdan-Pitești (!), spunându-i Domnica (sau Mica). Mateiu, care ar fi avut și el (în 1916) o relație cu metresa nimfomană a mentorului, îi spune A. K. în memorii, iar Ion Vinea o amintește ca pe frumoasa și perversa Iada Gună din Lunatecii. La rândul său, memorialistul Constantin Beldie adaugă în Memorii. Caleidoscopul unei jumătăți de veac în București 1900-1950, că această Mica era prezentată de amfitron ca având origini aristocratice poloneze. De aici, probabil, și fabulația lui Mateiu despre legătura Penei Corcodușa cu „mândrul cavaler guard“ rus...
Dezamăgit de inconsistența acestei boeme artistice, Mateiu pune capăt legăturii cu dubiosul mecena în toamna anului 1913, purtându-i mai apoi o ireverențioasă ranchiună care răzbate până în tardivul său jurnal, scris după încheierea Crailor, în 1931-1932.. Abandonând intermezzo-ul cu boema artiștilor simboliști, atenția lui Mateiu se îndreaptă din nou asupra boemei aristocratice, care includea pe lângă cele două beizadele amintite mai sus (Ghyka și Șutzu) și un, inevitabil, Cantacuzino. Mateiu însuși recunoaștea în Jurnal, pentru anul 1912, adică tocmai în perioada în care își concepea Craii de Curtea-Veche, o încercare de apropiere de familia unui Cantacuzin, mason notoriu, Grigore Cantacuzino (Nababul): „avusesem intenția să mă alipesc de soarta politică a lui Grigore Cantacuzino, căruia îi fusese rezervată în această combinație Primăria Bucureștilor și al cărui șef de cabinet doream să devin“. Se mai citeste aici, printre rânduri, mărturisirea eșecului Bogdan-Pitești ca strategie a apropierii sale de Cantacuzini.
Tot într-un scop arivistic se cer înțelese și acceptate numeroasele amănunte genealogice strecurate de Mateiu în romanul său cu cheie și destinate ad usum Cantacuzinorum, toate făcute – repetăm - într-o vreme în care sinecurile la care aspira Mateiu încă erau condiționate de grade de rudenie și proptele oculte. Consecvent schimbării numelor între crai, Mateiu pune toate aceste trimiteri arhondologice sub numele personajului Pantazi, disimulând astfel o dată în plus modelul original și „adrisantul“ personajului său. În cazul Cantacuzino, acesta era un dandy bine știut în cercurile boemei aristocratice dâmbovițene, aventurile sale galante ținând pagina ziarelor mondene mult timp după căsătoria sa din 1898. E vorba despre prințul Mihai (Mișu) Cantacuzino, fiul Nababului, care ajunge sprijinit de familie ministru de justiție în 1910, în guvernele Petre Carp și Titu Maiorescu, apoi în guvernul Ionel I.C. Bratianu (1916-1918). Prezența acestui Cantacuzin în tripletul crailor mateini explică și tonurile grotești în care apare prezentat Ghika-Pirgu, cunoscută fiind zavistia de secole dintre Cantacuzini și Ghiculești. O ură care își are rădăcinile în episodul spânzurării postelnicului Constantin Cantacuzino la Snagov, în 1663, din inițiativa lui Stroe Leurdeanu și la conivență cu Grigore I. Ghica Vodă. Se vorbește chiar de un blestem al postelnicului la adresa întregii spițe a Ghiculeștilor.


„Răscumpărați prin trufie, aveam să ne redobândim înaltele locuri“

Revenind la romanul lui Mateiu, „craiul“ care prezintă în bigrafia livrescă disimulate amănunte genealogice cantacuzine nu este Pașadia Măgureanu, nume care i s-ar fi potrivit mai bine unui Cantacuzin, cu trimitere la o spiță cantacuzină care a ctitorit biserica Schitu-Măgureanu și cunoscută ca ramura Cantacuzino-Măgureanu, după moșia care a fost leagănul acestei familii. Continuând obișnuința redistribuire a numelor între crai, autorul trece referințele cantacuzine sub numele de Pantazi, în vreme ce numele de Măgureanu apare distribuit de autor unui personaj care, cum se va vedea mai încolo, împrumută biografia unui vlăstar princiar din familia Șutzu.
În epocă erau bine știute originile „grecești“ ale Cantacuzinilor din România, cei care își aveau „în suta a șaisprezecea“ reședința la Anhialis (Golful Burgas, pe atunci, Messembria). Unul dintre frații străbunicului lui Mihail Cantacuzino Șaitanoglu, din care se trage ramura românească a acestei familii, a fost un celebru condotier în războiul lui Skandenberg, conducând răscoala albanezilor din Peloponez. Toate aceste amănunte reapar în genealogia livrescă a lui Pantazi: „De viță – spune acesta despre sine - sunt străin [...], sunt grec și nobil, mediteranean; cei mai vechi străbuni ce-mi erau în suta a șaisprezecea, tâlhari de apă, oameni liberi și cutezători [...] Încolo nu mă fălesc cu nimic, nici chiar cu sângele vărsat sub flamurile Eteriei de ai mei, cei din ramura cu lebăda, ce de la Candia a trecut prin Fanar în Rusia și-n țările românești“. Cât despre ramura rusă a acestei familii, întemeiată de Matvei Ivanovici Cantacuzino, fugit în Rusia la 1791 și căsătorit cu prințesa Raluca Callimachi, vom mai avea ocazia să vorbim.
Personajul Pantazi/Cantacuzino, „omul pătimaș după Frumos și adăpat la izvorul tuturor cunoștințelor, care citea în original pe Cervantes și pe Camoëns și vorbea cu cerșetorii țigănește, cavalerul Sfântului-George al Rusiei“, adună și alte disparate referințe genealogice cantacuzine. Astfel, când pomenește de tatăl personajului său, Mateiu spune: „Învățătura lui și ocrotirea domnitorului Alexandru Ioan, la care se bucura de mare trecere, îl făcuseră să fie numit de-a dreptul la Curtea de Apel și repede înaintat la Înalta Curte. Fusese apoi deputat. Secularizarea averilor mănăstirești și împroprietărirea țăranilor i se datoresc în mare parte lui. A fost cel mai tânăr, dacă nu și cel mai de seamă dintre acei câțiva bărbați de vază, ce, după răsturnarea lui Vodă-Cuza, s-au retras din viața politică pentru totdeauna“.
Au existat doi Cantacuzini în intimitatea lui Cuza. Dintre aceștia, scriitorul Alexandru (Alecu) Cantacuzino Kneazul (1813-1884), întors la 1860 din Rusia, a coagulat în jurul său, împreună cu I. Docan, cu bătrânul Cuza, unchiul domnitorului, cu Costache Silion, secretarul particular al lui Cuza și cu domnitorul însuși, facțiunea filorusă a masoneriei autohtone, cea care a încercat aducerea pe tronul Þării Românești a prințului Serge de Beauharnais, nepotul țarului Nicolai I, Vice-Rege al Italiei, Mare Maestru într-o Lojă milaneză, ajuns Suveran Mare Comandor al Supremului Consiliu al Italiei.
Cel de-al doilea Cantacuzin apropiat al lui Cuza a fost Ioan C. Cantacuzino (1823-1882), vărul Nababului. Acesta a rămas în istoria Masoneriei autohtone prin gestul său altruist de retragere a candidaturii la tron în favoarea Venerabilului lojei Steaua Dunării din Galați, Alexandru Ioan Cuza, cel pe care ulterior l-a însoțit ca ministru al justiției până la Proclamația din 1861, când I. C. Cantacuzino s-a retras de pe prima scenă a politicii, așa cum o spune și Mateiu, „pentru totdeauna“. El a avut un singur fiu, pe cunoscutul profesor doctor Ioan I. Cantacuzino, director general al Serviciului Sanitar din România și fondatorul „Institutului de seruri și vaccinuri“ care îi poartă numele.
La începutul secolului XX, din această mare și puternică familie a Cantacuzinilor făceau parte numeroși demnitari cu înalte funcții publice și cu înalte grade masonice, folosirea numelor lor în spațiul public, chiar disimulte sub vălul unui roman cu cheie, arată o mare dojă de curaj. Sau de disperată inconștiență! Numai enumerarea unor frați de loje Cantacuzini din realitatea imediată a lui Mateiu, chiar și limitată la cei mai iluștri, și ne arată cât de puternică și de susceptibilă la orice amănunt defăimător putea fi această familie: Gheorghe Gr. Cantacuzino (Nababul), prim-ministru conservator, fii săi, Nicolae (senator), Grigore (ministru și primar al Bucureștiului), Mișu Cantacuzino (ministru și primar al Bucureștiului), Scarlat Cantacuzino (alias Ch.-Adolphe Cantacuzène, scriitor și ministru plenipotențiar în Ministerul de Externe). Tuturor acestor Cantacuzini cu blazon autentic, Mateiu Caragiale, contemporanul fără ascendență nobilă, dar tânjind după pasul în față în întunericul vreunei loje bucureștene, pare că le face cu ochiul printre rândurile unui roman cu cheie.
Ultimul Cantacuzin citat, scriitor și poet de limbă franceză, prea puțin cunoscut la noi, deși opera lui numără 44 de volume!, prințul Charles-Adolphe Cantacuzène este cel care a întemeiat La Revue Roumaine, apărută la București între 1912-1916. De la acest Cantacuzin preia Mateiu un amănunt prosopografic ce contribuie la conturarea personajului ficțional, vorbitorul de limbă franceză, Pantazi: „Străin totuși nu era. A român nu semăna iarăși: prea vorbea frumos românește, la fel ca franțuzește, poate ceva mai cu greutate“.
Titlul transmisibil de conte („comite“) pe care îl invocă Pantazi pentru familia sa nu a existat în arhondologia Þărilor Române și nici o familie de boieri români din fostul imperiu austro-ungar nu l-a deținut înainte de 1918. Titlul a existat însă printre românii declarați supuși ai țarului. În familia Cantacuzino aflăm „comiți“ ai Imperiului rusesc atât în ramura Măgureanu, cât și în ramura Deleanu, titlul fiind deținut, de pildă, de generalul de gardă Grigore Cantacuzino (Deleanu), eroul de la Borodino. Înnobilarea ultimului a fost făcută de țarul Alexandru I în anul 1812, exact ca în precizarea lui Pantazi: „Dumnezeu nu îngăduia ca stema casei noastre, ce de la 1812 se răsfăța sub cununa de comite pe pieptul vulturului cu două capete rusesc, să fie prihănită“. Fratele contelui Gr. Cantacuzino, prințul Egor Cantacuzino, eterist la 1821, apoi colonel rus (m. la Chișinău în 1857), s-a căsătorit cu Elena Mihailovna Gorceakova, sora mai mare a prințului Alexander Mihailovici Gorceakov, cancelar al imperiului rus între 1867-1883, Cantacuzinii înrudindu-se de atunci cu această ilustră familie. Un amănunt adus și în afabulația lui Mateiu: „la rândul său, tata primi o însărcinare pe lângă principele Gorceakoff, între neamul căruia și al nostru fuseseră legături de prietenie“.
Să mai notăm și faptul că nepotul de frate al generalului maior Gr. Cantacuzino, celălalt cneaz, Alexandru „Alecu“ Cantacuzino, a fost căsătorit cu o verișoară a sa, Maria, din ramura Măgureanu-Deleanu, amănunt care transpare și din textul lui Mateiu: „...părinții mei erau rude de aproape, veri primari. Cam de aceeași vârstă și orfani amândoi, fuseseră crescuți împreună...“
Continuând seria acestor identificări echivoce ale familiei Cantacuzino, disimulată în spatele unui inevitabil voal de ambiguitate genealogică, să remarcăm că și „prințesa Canta din Moldova“, cu care ar fi copilărit Pantazi, este identificabilă, ea fiind Pulcheria Canta, născută Sturza, din subramura Canta a familiei Măgureanu-Deleanu, care descinde direct din cronicarul Ion Canta(cuzino). Mama acestei nepoate (de văr quaternar) a domnitorului Mihail Sturza al Moldovei a fost „cocoana Marghiolița“, fiica marelui logofăt Dumitrachi Ghica, proprietar la Comănești și Negoieni. Această Marghiolița – adaugă Mateiu, consecvent denigrării Ghiculeștilor – a fost în tinerețe subiectul unei „cronici scandaloase“, mulți boieri moldoveni, generali ruși, ba chiar și un sultan, Mahmud, „îndulcindu-se de bunele ei grații“. Despre tribulațiile amoroase ale „vestitei Sultana Negoianu“, cum apare ea disimulată în roman, cea care „făcuse de grea ocară numele marelui neam din care rămăsese singura și cea din urmă“, scriitorul putea să afle din pitoreștile relatări ale socrului său, George Sion, relatări pe care acesta le adunase în Suvenire contimporane, notele memorialistice scrise pe la 1888.
Fiica acesteia, prințesa Pulcheria Canta, „prietena cea mai veche a lui Pantazi“, crescută după 1863 – dintr-o precizare tot a lui Mateiu – în București împreună cu micul Pantazi de „mătușa Smaranda“, s-a căsătorit cu un Moruzzi, ulterior „cu un Canta dintr-o altă ramură“ și nu a avut urmași. Din aceste precuzări genealogice mateine, ușor o putem identifica și pe „tușa Smaranda“, despre care același Pantazi spune: „ca să nu piardă pensia de general-maior a caimacamului, ce din porunca Împăratului Nicolae i-a fost slujită și ei toată viața, de la 1830 nu mai călcase în Franța, pe care, de când cu războiul nelegiuit, cum îl numea ea, din Crimeea, o ura de moarte“. „Tușa Smaranda“ este Smaranda Vogoride, fiica fostului caimacam al Moldovei, Ștefan Vogoride, căsătorită întâi, în vremea ocupației ruse cu generalul de divizie, contele Grigore Cantacuzino (eroul de la Borodino), apoi cu domnitorul regulamentar al Moldovei Mihail Sturza, omul țarului, care și-a pierdut scaunul la 1849. Fiica ei, Ecaterina, măritată Gorceakov, a devenit prințesă a Rusiei.
Cât despre „stema casei noastre“, de care pomenește Pantazi în roman: „vulturul cu două capete rusesc“, aceasta este vechiul blazon de familie al Cantacuzinilor, însemnul heraldic putându-se vedea și astăzi în biserica de la Cotroceni, ctitorie a lui Șerban-Vodă Cantacuzino.
Din păcate, armoariile de familie atribuite de Mateiu lui Pantazi nu am reușit să le localizăm. În schimb, putem spune cu certitudine că decriptarea motivului central al blazonului prezentat de Mateiu: lebăda străpunsă de o săgeată, nu are de-a face cu acei superiores incogniti, cum opina Vasile Lovinescu în studiul său despre Craii de Curtea-Veche. În compunerea acestui blazon, mai mult ca sigur fictiv, heraldistul Mateiu folosește o legendă de blazon preluată din Olympiodoros, Viața lui Platon. Aici se spune că, înainte de moarte, Platon a avut un vis în care se metamorfozase în lebădă, pasărea tăcută care a dat mult de furcă păsărarilor care voiau să o prindă. După Simmias Socraticul, citat de același Olympiodoros, lebăda semnifică filosofia „celor vechi“, iar păsărarii pe hermeneuții care „se străduie în van s-o prindă“, adică s-o interpreteze. De aici, lebăda săgetată a trecut în imageria Renașterii, unde prezența acestui simbol pe un blazon ilustra orgoliul cunoașterii și arăta preocupările filosofice ale proprietarului, „adăpat la izvorul tuturor cunoștințelor“ – cum ar spune Mateiu. Un astfel de blazon trebuie să-i fi părut cel mai potrivit autorului nostru, cel preocupat de heraldică, pentru a-i defini pe descendenții Stolnicului Constantin Cantacuzino, gânditorul și scriitorul care, cum afirmă Nicolae Iorga, a avut un singur cusur: „era așa de superior, încât nici contemporanii nu l-au înțeles deloc“.

„Craii de Curtea-Veche..., această zicere uitată, demult scoasă din întrebuințare...“

Este de notorietate faptul că Mateiu obișnuia să preia idei și teme de la tatăl său, chiar titlul Crailor... pare să fie – o spune Călinescu în Istoria sa - un împrumut de familie: „Titlul vine de la o anecdotă publicată de I. L. Caragiale în Vatra, unde se explică originea expresiei de crai. O ceată de mahalagii, în frunte cu grecul Melanos, s-au răsculat, după mazilirea lui Grigore Ghica (la 1770 – n.n.), și au început a jefui orașul. Melanos, cu cucă de Domn pe cap și cu haine voievodale furate, trecea prin oraș cu craii lui, beat mort, călare pe un măgar“.
Dar să-l lăsăm pe ofițerul Dimitrie Papazoglu, autorul Istoriei fondărei orașului București, capitala Regatului Român (1891), să detalieze: „Melanos fusese pus, de ceata lui, călare pe măgar, zicând că pe el l-au ales de domn și stăpânitor, fusese îmbrăcat cu cuca domnească și cabenița; i se dăduse topuz domnesc în mână și steaguri domnești. Astfel plecaseră cu el înainte prin târg, strigându-i mereu:
— Să trăiești, Măria Ta, ani mulți și fericiți! Apoi îl înjurau cu cele mai proaste cuvinte; îl amenințau că dacă nu-i va purta pe unde voiesc ei, apoi îl vor ...; aci venea cea mai groaznică înjurătură ce putea ieși din gura unor bețivi.
Tot alaiul lor se poprea, cum zisei, din cârciumă în cârciumă și ei beau ce le ieșea înainte. Aceasta a ținut 2 zile și 2 nopți și, de mai ținea și a treia zi, bețivii ar fi dat foc orașului...
...Neguțătorii mai de frunte din Capitală, văzând prăvăliile și stările lor amenințate de acești crai de Curte Veche, alergară cu toții și se plânseră la beșli aga. Îndată ce a auzit de cele ce se petreceau în oraș (căci monastirea Cotroceni era departe de oraș), înțeleptul turc încălică, împreună cu ceata lui și, sosind în oraș, se luă după crai și pe care îl prindea îl spânzura chiar în locul unde se găsea. Pe nenorocitul Melanos însă l-a spânzurat în mijlocul târgului, într-un colț de răspântie, iar gătelele domnești le-a adus pe toate la palat și le-a dat în seama boierilor ce țineau locul de domn. Aceștia nu aveau nici o oștire, ca să străjuiască orașul, fiindcă nici bani nu erau în vistieria țării.
Nu puțin după aceasta sosi și armata rusească, însă de atunci, în istoria țării, se numește această revoluție epoca apelpisiților de la Curtea Veche, rămâind și zicătoarea de crai de Curtea Veche“.
Ceea ce nu a realizat nici Călinescu, nici bătrânul ofițer Papazoglu, e faptul că această „anecdotă“ ascunde sub faldurile amănuntului istoric vechi tradiții folclorice suprapuse și ele pe uzanțe misterice străvechi. Căci, înainte de toate, aici este vorba de o cutumă populară: alegerea toamna a unui „crai al nebunilor“ sau, în alte locuri, a unui „rege al săracilor“, o domnie finalizată cu omorârea lui simbolică într-un alt carnaval popular, de Rusalii. Acest alai popular era larg răspândit în arealul mediteranean, acolo de unde provenea și ceata de arnăuți a lui Melanos, fiind aici o tradiție care i-a atras atenția și lui Cantemir, în a sa Istorie a creșterii și descreșterii Imperiului Otoman. Însă, semnalarea ei cea mai cunoscută o găsim în O mie și una de nopți, sub forma „povestirii lui Abu-Hasan“, o poveste tradusă în românește tocmai de... I. L. Caragiale (după versiunea franceză a lui Galland)! Să fie în această obsesie a lui Caragiale tatăl o încercare de decriptare?
Inevitabil, alaiul popular de alegere a unui rege plebeu a intrat și în literatura ocultă, unde îl întâlnim în forma mitului „regelui nebun al Ierusalimului“. O vreme, în timpul rumorii iscate de fenomenul rozicrucian, s-a colportat chiar și o pseudobiografie a acestui „crai al nebunilor“ din Ierusalim, atribuită unui personaj real: „Philippum Ziglerum“, profet itinerant și minor scriitor rozicrucian, născut în Germania, la Würzburg, pe la sfârșitul secolului al XVI-lea.
Cel care și-a dat însă seama cel dintâi de valențele livrești ale acestei cutume populare, care sub aparențele unui alai folcloric răspândea îndemnele antimonarhice ale rozicrucienilor, a fost tot un mason, „cetățeanul universului“ Victor Hugo. El a literaturizat democratica „alegere de rege“ din rândul plebei în capitolul liminar al romanului său în cheie rozicruciană Cocoșatul de la Notre Dame. Pasajul este îndeobște pus aici de exegeți în relație cu un vechi carnaval popular francez cunoscut sub numele de „la fête des Fous“ (sau „Jour des Rois“), interzis de Biserică în secolul al XVII-lea. Atestată încă din secolul al XII-lea pentru întreg arealul fostului imperiu roman, acestă serbare populară de la sfârșitul anului a fost surprinsă în sudul Olandei de Brueghel cel Bătrân și fixată în tabloul său intitulat: „Lupta dintre Carnaval și Postul Mare“ (1559).
Interpretată de folcloriști ca o reminescență a cultului lui Saturn (Saturnalii), un zeu al vegetației și al misterelor așa cum a fost și Osiris, carnavalul acesta popular de la începutul toamnei are, în varianta lui românească citată de Caragiale-tatăl și de ofițerul Papazoglu, o neașteptat de directă legătură cu Hiram și cu Osiris. Căci, în Biblie – spune C. W. Leadbeater – numele lui Hiram Abiff apare uneori scris Huram sau Khuram. Dar, khur, semnifică în ebr. ’negru’, exact ca și grecescul melanos; epitetul fiind unul din atributele lui Osiris. Și e foarte probabil ca astfel de marginalii, începute de Victor Hugo și continuate de folcloriști, să fi atras luarea aminte a lui Caragiale, tatăl, asupra relatărilor despre „apelpisiții (faimoșii) crai de la Curtea Veche“.
Continuând iterarea unor străvechi tradiții cultice în forme bufe și carnavalești, craii din suita lui Melanos au fost investiți de hermeneutul Mateiu cu un rol cosmic, vizibil și în atributele străvechii serbări populare fixată la mijlocul anului vechi, când toate simbolurile astrale mărturisesc mitul lui Osiris. E vremea când, exoterizează Mateiu, arătându-se bun cunoscător al mitului isiac (reluat de Masonerie), „vânătorul cu arme de aur, Orion [simbolul astral al lui Osiris – n.n.] apune de frica Scorpiei [Seth – n.n.] ce se cațără pe pragul Răsăritului“.

„Pașadia, de care aveam o evlavie nemărginită“

Dacă modelul lui Pirgu (devenit la final prefect, deputat, senator, ministru) este un prinț Ghica, al lui Pantazi un prinț Cantacuzino, modelul pentru cel de-al treilea Rege-Crai, Pașadia Măgureanu, nu putea fi, în mod inevitabil, decât tot un prinț. Romanul o impune atât din considerente de simetrie internă, dar și ca o asumare à l'abîme a modelului unificator al celor trei Regi-Magi biblici, arhetipul cu funcții conotative de pe palierul mistic, cel mai profund, al romanului lui Mateiu Caragiale.
Pe la 1910, când Mateiu își începe romanul, hedonismul gen la belle-époque era în floare, susținut de stâlpii cafenelelor din proximitatea Curții Vechi, într-un cuvânt, de o boemă aristocratică, cea care l-a ambiționat și inspirat pe romancier, și unde el și-a aflat modelele crailor săi. Boema zilei era alcătuită, cu precădere, din tinere vlăstare ale marilor familii nobiliare autohtone, în marea lor majoritate masoni, condusă fiind de prințul Georges Soutzo, poreclit „Cap de mort”, și de Radu Văcărescu. Acești boemi incorigibili își făceau veacul la Capșa, în primul deceniu al secolului XX, etalând aici o decadență rafinată, moravuri balcanice și un misoginism funciar, aceleași atribute pe care Mateiu le distribuie crailor săi...
Între ei, prințul Georges Soutzo (Șuțu) era cunoscut ca un foarte bun montaniard, un împătimit al escaladei în Bucegi. Despre ascensiunea acestuia din 1909 pe fața Bucșoiului din abruptul prahovean va scrie peste ani chiar președintele Touring-Clubului României, geograful și publicistul Mihai Haret. Această beizadea montaniardă e disimulată în romanul lui Mateiu sub masca livrescă a lui Pașadia Măgureanu, cel care pleca „noaptea la munte“ în ascensiuni solitare: „Destul de des, Pașadia spunea că pleacă pentru câteva zile la munte, dar care era acel tainic Horeb, de unde se întorcea cu puteri proaspete, nu știa, nici nu se întreba nimeni. Ar fi fost firesc să presupun că făptura oțelită care săptămâni întregi din douăzeci și patru de ceasuri dormea cel mult câte două și nici acelea în pat, mergea să caute în aerul balsamic al înălțimilor și în singurătatea lor adâncă pacea și odihna“.
Din pricina înfățișării sale, un facies glacial cu un rictus de dispreț în colțurile lăsate ale gurii, prințul Șuțu era poreclit „Cap de mort“, o particularitate care i-a atras numeroase anecdote în societate. La această particularitate fizionomică face trimitere Mateiu, atunci când spune: „Și nu știu un al doilea care să fi stârnit împotrivă-i atâtea oarbe dușmănii. Auzisem că aceasta și-o datora în parte înfățișării. Ce frumos cap avea totuși! Întrânsul ațipea ceva neliniștitor, atâta patimă înfrânată, atâta trufie aprigă și haină învrăjbire se destăinuiau în trăsăturile feței sale veștede, în cuta sastisită a buzelor, în puterea nărilor, în acea privire tulbure între pleoapele grele. Iar din ce spunea, cu un glas tărăgănat și surd, se desprindea, cu amărăciune, o adâncă silă“.
Familia Soutzo (Șuțu) se trage dintr-o veche familie fanariotă, originară din Epir și stabilită în Fanar către sfârșitul secolului al XVIII-lea. Rezonanțele turcești ale numelui Pașadia au fost, foarte probabil, asociate de Mateiu cu această origine fanariotă a familiei. Cât despre Georges Soutzo (1862-1910), pe care Mateiu îl imortalizează în chip de crai de Curtea-Veche, acesta era nepotul beizadelei Nicolae Șuțu (fiul lui Mihail Draco Suțu, de trei ori domnitor în Muntenia și o dată în Moldova). Georges și mai bine știutul său frate, Dimitri (fiii magistratului Othon Soutzo și ai Constanței Condurato), au avut un văr terțiar dinspre linia paternă, celebru mason, prințul George Sutzu (fiul lui Mihai II Vodă Sutzu). Cunoscut și sub numele de beizadea Iorgu Șuțu - „venerabilul nostru”, cum îl numește masonul Maiorescu în jurnalul său - acesta a condus loja l’Etoile de Roumanie à l’Or din capitala Moldovei, care a jucat un rol însemnat în istoria secretă a Junimii. În memoria Masoneriei autohtone, el a rămas celebru prin episodul în care, împreună cu C. Sutzu, i-a propus Domnitorului Carol I intrarea în Masonerie, care era pe atunci o pepinieră a partidului conservator. Viitorul Rege nu a dat un răspuns imediat, promițând însă să se sfătuiască cu duhovnicul său. Auzind de „mașinațiunile masoneriei conservatoare“, „a doua zi Brătianu începu prigonirea francmasonilor, frații de la telegraf fură destituiți, presa inspirată de guvern începu să întărâte în contra noastră! Astfel, Domnitorul nostru Carol n-a avut altceva mai grabnic de făcut decât să trădeze întreaga afacere ministrului său Brătianu“.
Ca urmare, beizadeaua și întreaga familie Sutzu a căzut în dizgrație și toți bărbații implicați în politică din rândul acestei familii (masoni cu toții) au trebuit să-și abandoneze cariera. Prințul Iorgu, care după unele voci, ar fi ajuns geambaș de cai furați, a murit uitat de toți în Moldova, la Sasca, pe moșia lui de lângă Iași. Într-un necrolog extrem de lapidar pentru un latifundiar de talia sa, publicat în „Curierul“ din 28 septembrie 1875, se amintește doar că el a organizat Jockey-clubul din capitala Moldovei...
În 1893, la moartea lui Grigore Șuțu (poreclit „Turcul“), marea avere a familiei, inclusiv celebrul palat Șuțu din București (actualul Muzeu de Istorie și Artă), a revenit unui nepot de soră, Grigore Soutzo, fost ofițer, stabilit în Grecia, văr cu fiii lui Othon. Murind și acesta fără urmași (1913), uriașa avere s-a împărțit între verii săi nedreptățiți până atunci. Amănuntul transpare și din viața livrescă a lui Pașadia, Mateiu arătând încă o dată (e cunoscut cazul Marica Sion!) o bună cunoaștere a succesiunilor și averilor familiilor nobiliare: „Pe socoteala lui se trăncănise atâta! Brusca lui trecere de la sărăcia lucie la avuție înfierbânta încă, după atâția ani, închipuirile: ba că era în slujba unei puteri străine, ba că pentru a nu da în vileag lucruri de mare gravitate, i se plătea scump tăcerea — de altfel, în afară de acele case în care băgase la bani cu nemiluita nu i se cunoștea nici un soi de avere sub soare, nici izvor de câștig și doar căpetenie de tâlhari sau calpuzan nu era ca (nota bene!) bunicu-său, ori de, mai știi minune. Se spunea iarăși că tocmai de la serdar i se trăgea procopseala. Ajuns în adânci bătrânețe, mult bogat și singur, acesta, simțind că i se apropie sfârșitul, își chemase nepotul la dânsul, în țara îndepărtată unde trăia cu nume schimbat și-l lăsase moștenitor. E drept că din încâlcita cronică a vieții prietenului meu lipseau file, fuseseră ani întregi când se dase afund, nu-l mai zărise nimeni, îl crezuse lumea mort. Misterul în care-i plăcuse întotdeauna să se învăluie ....“

„…în taina lor [catedralelor – n.n.] le plăcea meșterilor cei vechi să întruchipeze unele legende sacre...“

Prezentați de Mateiu în ilustrațiile sale olografe ca niște Regi, cei 3+1 Crai ascund în umbra conotațiilor finalitatea călătoriei către lumina „stelei celei noi“ a celor 3+1 Crai de la Răsărit (al patrulea, Artaban, s-ar fi rătăcit, spune legenda, printre fapte bune). Și așa cum regii magi murmurau Orietur stella! („Se va ridica o stea!“), călăuziți fiind către locul unei epifanii secrete de steaua Levantului, la fel șoptește și adeptul inițierii masonice, călăuzit în călătoria lui de „steaua înflăcărată“ de pe bolta lojei, sub care el află că esența vieții nu este a fi, ci a deveni. Și pentru că regii magi s-au adăpostit pe drumul lor în grote, exersând în solitudine autoscopia, la fel și candidatul la inițierea masonică trebuie să se reculeagă în întunericul tabernacolului misterelor, locul cel mai propice pentru a primi lumina unui astrum argentinum: „Fie ca această Stea să strălucească de-a pururi în fața ochilor voștri și ca lumina ei să vă lumineze inima. Urmați-o precum Magii de odinioară, până ce ea vă va conduce la poarta inițierii și o veți vedea strălucind deasupra Templului glorios al cărui simbol este sanctuarul lui Solomon“.
Hieroglifa egipteană pentru „ochi deschiși“ era un iepure, căci vechii egipteni presupuneau că fricosul animal nu închide ochii niciodată. De aceea, în înscrisurile sacre din piramide, simbolul iepurelui apare asimilat inițierii și luminii pe care neofitul o caută cu ochiul minții, mereu veghind la contemplarea adevărului divin. După Champollion, iepurele era și un simbol al lui Osiris. Cu aceste încărcături semantice, lexemul a trecut în limba ebraică unde iepurele este un cuvânt compus, ARNaBeT, alcătuit fiind din cuvintele lumină (AoR) și a vedea (NaBaT). Semnificând „a vedea lumina“, iepurele este pentru Masonerie un simbol al inițierii oculte și din motive astronomice, prin care el este indisolubil și esoteric legat de legenda isiacă. Pentru cei care știu să citească semnele de pe bolta cerească, Sirius (simbolul astral al lui Osiris) din constelația Canis Major (sub Orion) este în anotimpul hivernal cea mai strălucitoare stea de pe cer, atât de strălucitoare încât în antichitate se considera că el este cel care încălzește iarna pământul, precum „soarele negru“ din imageria renascentistă. Fiind cea mai reprezentativă stea a constelației, Sirius a împrumutat numele constelației, el fiind numit încă din antichitate și „Steaua Câinelui“ (a se vedea poeții Manilius și Aratos). În proximitatea lui se află constelația Lepus (Iepurele) și, datorită mișcării aparente de pe bolta cerească, pare că iepurele (Lepus) este fugărit de câinele (Sirius) vânătorului Orion. Imaginea aceasta, a câinelui vânătorului care fugărește iepurele, apare adeseori în imagistica „vechilor meșteri“ ai filosofiei oculte, asociată fiind cu procesul inițierii și al aflării tainelor lumii. Iată de ce, orice mason vă va spune, mihi placet leporina venatio, făcând pe loc apologia unei vânători mai mult sau mai puțin simbolice, care nu este decât o altă parabolă a „aflării luminii“, a inițierii. Iar când „vânătorul“ Sadoveanu își pune ca motto pentru romanul său inițiatic Baltagul, distihul Stăpâne, stăpâne/ Mai cheamă și-un câne“, acesta nu poate fi decât semnul că romanul se cere înțeles ca o „vânătoare a luminii“, un apel la „câinele“ lui Osiris și la legenda isiacă.
Am făcut tot acest apel la cunoștințele dumneavoastră de astronomie și pentru a găsi o explicație salutului poznaș pe care Pirgu i-l adresează Venerabilului Pașadia:
„- Iepure și călătorie sprâncenată, îi strigă Pirgu“...

„Pena trăia pe lângă Curtea-veche, sta la biserică la pangar“

Pena Corcodușa este personajul care poate da, el singur, toată dimensiunea ocultă și polemic eseistică a romanului lui Mateiu. Văduva „mândrului cavaler gvard“ induce în subtext clare referințe la un simbol rătăcitor prin întreaga literatură universală, dar poate prea puțin știut în dimensiunile lui oculte. Apariția ei, „cu un picior desculț“, amintind de ținuta candidatului din ritualul masonic, este menită să atragă luarea aminte a hermeneutului. Căci văduva Pena (un alt P) este investit de Mateiu cu singularitatea unui simbol arhetipal, asimilat fiind în literatura ocultă văduvei Isis, iar în simbologia masonică „văduvei naftalience“, mama constructorului Hiram Abiff, numit „fiul văduvei“ (ben-ishah) cel „plin de înțelepciune“ din biblemul arhiștiut. Simbolul acesta necesită însă o precizare tranșantă, care lipsește studiului lui Vasile Lovinescu. În simbologia masonică, văduva ilustrează atât Masoneria, în ansamblul ei, cât mai ales Înțelepciunea Arheală, înțelepciunea luciferică pe care Ordinul are orgoliul că o tezaurizează pentru generațiile viitoare. Această identificare a unei văduve sărmane cu acea fons sapientiae a esoterismului occidental vine și din faptul că în ebr., văduvă (iysh), definește atât personajul feminin, cât și o ’casă în ruine’. Iată de ce, Pena Corcodușa trebuia să fie în zdrențe și să locuiască pe lângă ruinele Curții-vechi.
Dar să nu înțelegem greșit, nu Masoneria este în ruină, ci această Înțelepciune arheală, cea care o definește și o motivează, și care a fost degradată de ateism și ruinată de viciile lumii moderne. Faptul că A-Tot-Cunoașterea – această esență luciferică a Ordinului Masonic - nu mai are un soț și un stăpân, îi este imputat de masoneria progresistă Papei, cel care, ocupându-se mai mult de rosturile lumești, nu mai are cum să fie soțul plin de iubire al Înțelepciunii primordiale.
În sintagma „(văduva Pena) sta la pangar“, autorul introduce și un abil și ironic joc de cuvinte. Căci, așa cum am mai spus, pangar (locul din biserică unde se vând lumânările) trimite, din punct de vedere fonetic, la Ioan Pangal (1893-1966), numele Marelui Maestru ad vitam al Ordinului Masonic Român, cea mai importantă personalitate masonică din România interbelică. El este cel care la anul 1919, în vremea în care Mateiu încă își poliza romanul, forma Supremul Consiliu 33 al Ritului scoțian antic și acceptat din România, recunoscut ca regular și tradițional abia la 18 decembrie 1921 de către Consiliul Ordinului Marelui Orient al Franței. Iar faptul că Masoneria, ilustrată aici de văduva Pena, apare prezentată de Mateiu la ultimul ei stadiu de degradare fizică și morală („beată moartă, vărsase pe ea și o trecuse neputința“), poate fi și o critică acidă la adresa lui Pangal și a politicii sale de prea mare apropiere de socialismul antimonarhic al Marelui Orient de Franța. În epocă, astfel de critici, tot mai des făcute din interiorul Ordinului, dar și din partea Casei Regale, l-au făcut pe Pangal ca, la 1924, să scoată Masoneria română de sub oblăduirea Marelui Orient al Franței și să constituie un ordin suveran autocefalic, Marea Lojă Națională din România...
Întru apărarea văduvei luptă azi toți Copiii Văduvei, cum se autointitulează maeștrii masoni, cei care continuă ocult, cu arma cuvântului, apărarea Sacrei Înțelepciuni. Din această perspectivă, prezența văduvei „mândrului cavaler gvard“, Pena Corcodușa, într-un roman dedicat esoterismului occidental, denotă la Mateiu o clară elecție de partea acestui partizanat secret, pe care toți oamenii de cultură ai Masoneriei îl continuă, ajutând discret, cu cuvântul, această mistică intelectualistă ajunsă în sărăcie și umilință.
La vederea Penei, „bătrână și veștejită, cu capul dezbrobodit și numai zdrențe toată, cu un picior desculț, ea părea, în turba-i cumplită, o făptură a iadului“, „Pantazi tresări deodată și păli“. Este același Pantazi care tresare și devine „palid ca un mort“, la vederea unui alt personaj cu un „picior gol“, copila Ilinca Arnoteanu, cea care stătea „cu un picior gol pe un scaun“, și a cărei prezență ilustrează aici speranța, mereu nouă, a fiecărei generații de masoni, de regăsire a Cuvântului primordial și de renaștere a Înțelepciunii divinului Creator, care una sunt. Apariția cu un picior gol - „unum exuta pedem vinclis“, cum apare văduva Didona la Vergiliu - este în Masonerie nu doar o ținută ritualică obligatorie, dar și un semn al umilinței în fața „zeilor și a astrelor care ne știu destinul“.

„Oasele, eu le las, rodul creierului meu însă, cugetarea, nu!“

Simetrica apariție a celor două personaje feminine opozitive, ambele „cu un picior desculț“, dar una decrepită, cealaltă angelică, ar fi trebuit să dea de gândit. Prin ele, Mateiu ascunde nu doar tragismul degradării Cunoașterii metafizice sub continua expansiune a materialismului vulgarizant, ci și speranța nuntirii ei viitoare cu fiecare nou adept, încredere care rămâne cheia de boltă a întregii lucrări masonice. Această speranță a fost preluată și ocultată de Masonerie în imprecația văduvei Didona, Exoriare aliquis nostris ex ossibus ultor („din cenușa oaselor mele voi renaște într-un răzbunător“ - Vergiliu, Aen. IV, 625), celebrul vers al „părintelui creștinismului“ fiind preluat de eteriști și de întreaga tradiție ocultă occidentală de sorginte așa-zis templieră. Simbolistica masonică i-a adăugat cersului capul de mort și oasele încrucișate, simboluri care au devenit însemnul Illuminaților lui Weishaupt, al Eteriei, dar și al speranțelor renașterii unei defuncte tradiții elitiste, de eroism, jertfă, credință și castitate, cândva, în epoca apusă a cavalerilor călugări, titluri de glorie ale unei tradiții străvechi.
Notele noastre se vor doar câteva argumente că romanul lui Mateiu Caragiale nu este doar descrierea barocă a unei lumi de la porțile Orientului, cum s-a tot acreditat de către critica de tip călinescian, ci, mai ales, o tentație hermeneutică și comparatistă, ce introducea în această lume înțelepciunea și simbolurile Occidentului, într-o încercare de a arăta că tradița ocultă a Apusului se îngemănează și este indisolubil legată de cea a Orientului apropiat. Altfel spus, dintr-o parte, autorul și-a luat imaginația, inspirația, intuiția, din cealată înțelegerea profundă și dimensiunea universalistă a simbolurilor, ambele perspective permițându-i să regândească, să cunoască și să iubească lumea Levantului descentrată sub greutatea protocronismului și a lozincilor sale, precum: civilizația este o sinonimie a culturii! Mateiu a arătat însă că dincolo de lipsa de civilizație a Fanarului stau profunzimile unei culturi majore, pentru care magismul și esoterismul nu sunt decât alte subterane conotative ale universalității. Ele leagă Orientul de Occident, cultura de civilizație. De aici și impresia unei dimensiuni eseistice la romanul autorului român, o dimensiune în care încape și dezbaterea unei problematici extrem de acut resimțită și în prezent de lojele Masoneriei române: cât de credibil mai poate fi astăzi, sub presiunea unei vulgarizante mass culture și a unei democrații uniformizante, un tezaur al Cunoașteri Arheale fără existența unei aristocrații de drept divin?
Exemplul lui Gore Pirgu, singurul personaj din roman care suferă o transmutație interioară, care este cu adevărat inițiat, el ajungând de la „jocul de cărți ce-i slujea de meserie“ până la a „cetii filosofie“, poate fi un răspuns și o elecție a autorului, dar și o posibilă cheie ontică oferită cititorului postmodern. Căci adevărata materie a acestui roman în cheie rozicruciană stă în șlefuirea acelei oglinzi ruginite din sufletul pribeag al omului modern, în care abia se mai oglindește transcendența. La ea a lucrat ascuns și tăcut cel care și-a pus în 1930 pe armoariile care credea că i se cuvin, dacă nu de drept, cel puțin de fapt, exerga „cave age tace“ (ascunde-te, lucrează, taci)...

x x x

(1) A fost doamna de onoare a reginei Carmen-Sylva și fiica lui Iuliuz Szekulisz, Întâiul Supraveghetor al Lojei Zur Bruderlichkeit (Fraternitatea) București, lojă inițial de limba germană
(2) J. M. Ragon, Francmaçonnerie. Rituel de l’apprenti maçon, Paris (1860), p. 71-72.
(3) Motto-ul pus de Mateiu la capitolul Cele trei hagealâcuri aparține, după chiar spusele autorului, rozicrucianului Denis Diderot. Mai exact, citatul este din Diderot, Salon de 1767, în Oeuvres de Denis Diderot, publiées sur les manuscrits de l'Auteur, par Jacques-André Naigeon, Paris, Versailles, an VIII [1799], vol. XIV, p. 387.
(4) Francmasoneria Universală. Familia italiană. Loja România. Ritualul scoțez antic și acceptat. Ritualul de lucrări, cultura masonică, recepțiuni și afilieri în gradul de companion, București, 1911, p. 11.
(5) cf. P. J. Paris, La lumière de l’Etoile flamboyante, în „Revue maçonnique Suisse“, no. 3/martie 2004 (sub auspiciile Grande Loge Suisse Alpina).
(6) Printre Venerabilii Lojei s-au numărat Gheorghe Filipescu (aghiotant al domnitorului Cuza și mareșal al Curții Regelui Carol I), cu gr. 94 în Ordinul de Memphis, și fostul ministru Gheorghe Mihail Ghica, ales Venerabil la 27 mai 1873. În anul 1874, Loja își va inaugura un templu propriu, pe Calea Mogoșoaiei (Victoriei), în Pasajul Roman la nr. 7.
(7)Pentru a risipi eventualele confuzii pe care repetarea prenumelui Alexandru în genealogia acestei mari familii a Ghikuleștilor o poate genera, precizăm că aici e vorba de cosmopolitul duelgiu, pictor și om de lume Alexandru I. Ghyka, fratele mai mare și mai puțin cunoscut al monseniorului Vladimir Ghyka și al diplomatului Dimitrie Ghyka. El e de două ori prinț, o dată pe linie paternă, bunicul său fiind domnitorul Moldovei între 1849-1856, și a doua oară pe linie maternă, mama sa, Alexandrina, fiind nepoata Domnitorului Þării Românești, Alexandru Ghika, în amintirea căruia l’aîné a și fost numit astfel.
(8)Radu Văcărescu (1868-1936), vărul Elenei Văcărescu, a fost fiul generalului bibliofil Teodor Văcărescu, mareșal al palatului, și al Mariei Manescu-Filitti, remarcat de memorialistul Constantin Argetoianu ca „un bărbat frumos, elegant și distins, a făcut la pluie et le beau temps prin anii 1890 și 1900. Îl căsătorise mumă-sa cu fata și moștenitoarea lui Cazotti, arendaș și cămătar multimilionar. A mâncat banii cu lingura, întreținând femei (Hortanse Patzouris, născută Suditu, l-a costat o avere), casă luxoasă, echipaje senzaționale și paraziți“. Fiica sa, Ana-Maria, care a moștenit moșia familiei de la Mănești (vândută apoi Regelui Mihai în 1940), s-a măritat cu prințul Jean Callimachi“.
etc.