Poziția intelectualului în societatea română postdecembristă


„Adevăratul intelectual, este un om senin,
nepărtinitor, tolerant, un om dispus să discute,
să polemizeze urban, de la egal al egal, un om
care se ține strâns de principiile logici și a adevărului,
și care nu ține să aibă dreptate în afara lor”
Ileana Vulpescu

Intelectualul este o persoană cu un înalt nivel cultural și/sau științific care desfășoara o activitate spirituală în domeniul literaturii, artei, științei. Intelectualul are un rol foarte important în societate, și anume acela de a le oferii oamenilor de rând un fir călăuzitor spre idealurile lor. Potrivit faimoasei definiții a lui Jean-Paul Sartre, intelectual nu este acela care scrie cărți sau își trece timpul cu preocupări intelectuale, ci acela care, părăsind universul livresc, intră direct în viața publică și se amestecă în treburile care nu-l privesc.
Istoria intelectualismului românesc actual începe în a doua jumătate a secolului XX, mai exact în 23 august 1944. Mareșalul Antonescu este arestat, iar România, angrenată până în acel moment în război de partea Axei, semnează armistițiul cu Aliații (URSS). Regele acceptă (nevoit) controlul reprezentanților puterilor Aliate, adică a sovieticilor.
Ce a urmat a fost doar efectu „firesc” al cauzelor istorice ce l-au precedat. Impunerea controlului puterii de tip bolșevic prin înlăturarea „elementelor” pro-fasciste (partidele istorice democratice) și controlul total și direct opiniei publice (propaganda comunistă) au fost mijloacele prin care Republica Populară România a apărut pe harta Europei redesenată la Ialta.
Se știe care au fost urmările survenite în societatea românescă, controlată tot mai mult de noul partid unic. Controlul maselor s-a putut realiza în primul rând datorită înlăturări mentorilor și anume a intelectualilor. O nouă generație de intelectuali au luat naștere, mai „instruiți” decât cei tradiționali, dintre care mulți s-au transformat peste noapte în fasciști și criminali ai poporului.
Dispariția comunismului după „fenomenul” 1989, și instaurarea mult doritei democrații, a adus cu ea și eliberarea clasei intelectuale de sub controlul politicului. Se pare că bucuria eliberării a fost așa de mare încât o mare parte dintre intelectualii de formație, care au suferit opresiunea comunistă, au și uitat că mai există politică. Într-un interviu acordat de regretatul Corneliu Coposu în 1993 postului de radio „România Liberă”, spunea că: „intelectualii au obligația morală să se integreze în politică. Imediat după revolutie s-a vehiculat în presa românească, în special în revistele de cultura, ideea unei abțineri a intelectualilor de la încadrarea în partidele politice, de la colorarea lor politică, cu justificarea că intelectualul trebuie să-si păstreze obiectivitatea pentru a sesiza anumite inadvertențe ale lumii politice, pentru a servi ca un fel de cenzor față de unele manifestări care ar putea fi, bineînțeles, criticabile și că poziția lui ar fi justificată de această imparțialitate, de aceasta echidistanță față de partidele politice. Cred ca a fost o gravă eroare de la inceput, eroare care a dat rezultatele nocive pe care le sesizam în zilele noastre. După revoluție, odată cu constituirea partidelor politice, supraviețuitorii holocaustului comunist au contribuit la resuscitarea curentelor de opinie și a doctrinelor politice. Și s-au adresat opiniei publice romanesti, care era complet dezinformată, ruptă de realitațile istorice, ruptă de adevarata societate civilizata a Europei. În condițiile acestea, conducatorii partidelor politice care au considerat că au obligația morală să înceapă restructurarea concepției politice românești prin reînfiintarea sau relegalizarea partidelor politice nu au avut la îndemână decât oameni lipsiți de experiența, oameni care în timpul celor 45 de ani de comunism pierduseră legatura cu atitudinea civică obligatorie a unui intelectual. În acel moment, intelectualii ar fi fost obligați ca, fără nici o reticență, să se încadreze în partidele politice, ridicând nivelul intelectual al dezbaterilor din cadrul acestor partide, pentru ca nu se poate concepe o societate democratică fără o concepție multipartinică, fără o dezbatere de idei”
Scenariul care s-ar fi conturat după 1989 dacă intelectualii s-ar fi mobilizat și ar fi intrat în forță în viața publică și politică a României este greu de conturat. Episodul mineriadei din 13 - 15 iunie 1990 rămâne un exempul evident al faptului că în 1989 nu a fost înlăturat comunismul, ci doar reformat în ceea ce numim astăzi neo-comunism. Lozincile muncitorilor de la IMGB (scoși în stradă să îi aducă la tăcere pe studenții și intelectualii care au perceput mârșăvia pseudo-revoluției) „Noi muncim, nu gândim!” sau „Moarte intelectualiloi” sunt urmări ale celor 50 de ani de îndobitocire a maselor, în care intelectualul era cel mai mare dușman al republicii.
Un rol distructiv în conștiința românului, dezorientată de multitudinea opiniilor și schimbărilor din societate, l-a avut și mass – media. Când s-a încheiat monopolul partidului comunist asupra mijloacelor de informare, în lupta pentru controlul ori influența înstituțiilor media au intrat, printre alții, guvernele, statele, partidele, politicienii, organizațiile etnice și civile, grupurile religioase și companiile private. Deși mii de jurnaliști noi au intrat în branșă, alături de cei din fosta presă comunistă, noua lor libertate nu se potrivea cu etosul profesional promovat în țările Europei de Vest.
Noul jurnalism, a răspândit o mulțime de zvonuri, păreri, informații incomplete și părtinitoare, precum și povești extraordinare provenite din toate păturile sociale, de la crime la politică.
Problema era că intelectualii au fost prea puțin băgați în seama de noua clasă de vedete media care se conturau ca susuținători și promovatori al noilor „valorilor” occidentale. Ce valori aveau de gând să răspândească jurnaliștii democratici din perioada de tranziție pot fi cu greu identificate.
Mihail Șora în cartea dialog „Mai avem un viitor?” sublia faptul că obiceiul intelectualilor de a critica și de a lua poziție doar ideatic asupra abuzurilor clasei politice, se trage din practica regăsită în vechiul regim, când toate criticile la adresa Partidului Comunist rămâneau între pereții Uniuni Scriitorilor.
Apariția unor organizații ca „Grupul pentru Dialog Social” sau „Alianța Civică” nu au reușit să reintegreze în viața publică și în mentalitatea românilor necesitatea creării unei clase de intelectuali solide. Problema era în primul rând legată de atitudinea și programul acestor organizații. Alianța Civică, deși se forma ca și un partid politic la inițiativa intelectualilor, vroia să fie doar un observator moral al clasei politice fără să facă parte intergral din organismul politic propriu-zis. Acest lucru a dus în cele din urmă la dispariția ei tocmai din cauza dorinței puterii de a nu fi spravegheată de o instață morala mai ales de una care se găsea în afara mecanismului politic.
Revenind la aportul instituțiilor media în denigrarea clasei intelectuale și a valorilor autentice, Cristian Pârvulescu scria, într-un editorial, în 2006, despre condiția și drama intelectualului român astăzi. În acest sens acesta aducea critici la adresa postului Realitatea Tv, deoarece acesta a oprit o emisiune în care Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu dezbăteau realitățile sociale și politice ale României în căutarea unor soluții, pentru că la Otopeni urmau să aterizeze „galacticii” fotbaliști ai formației Real Madrid.
Dacă rolul intelectualului este de a scoate în față un adevăr fondat pe principii morale sănătoase și solid argumentat, menirea societății de consum este de a distorsiona sau chiar masca adevărul, acesta fiind irelevant și dăunător. Poziția pragmatiștilor americani de acum o suta de ani, pentru care un adevăr ce nu era util trebuia respins, a devenit un loc comun. Logica pieței reduce spațiul public și în afara lui intelectualul nu mai are nici o influență. Nu că intelectualii ar fi dispărut o dată cu era postindustriala. Însă mesajul lor distonează cu mediul. De aceea, când nu poate fi ignorat, căci lucrurile au devenit mult prea grave, intelectualul este minimalizat.
În acest „drum al golgotei” intelectualismului românesc, cel mai mare rol îl avem noi, consumatorii de zi cu zi al senzaționalului non-moral vândut cu atâta nesimțire și lejeritate de media. Potrivit acestei legi a manipulări conturată încă din epoca romana, în care poporul primește „pâine și circ”, adică E-uri și telenovele, indivizi ca Gigi Becali sau Oana Zăvoranu apar ca și câștigători în lupta cu intelectualii. Și nu pentru că fotbalul e mai interesant ci pentru că responsabilitatea publică este reprimată. Bufoneria devine etalon de fericire și reușită socială iar tabloidele de scandal se vând mai bine ca și pâinea caldă. În acest tablou oameni ca Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Horia Roman Patapievici și mulți mulți alții, nu au loc decât într-un plan îndepărtat și ascuns de umbre.
Regis Debray sublinia că intelectualul nu este doar cel ce gandește lumea, ci și cel ce are puterea de a transmite celorlalți gândirea sa despre lume, care are deci capacitatea de a-și face ideile cunoscute. Dar, atentie, spunea el, căci „intelectualul de azi, cel ce apare la televiziune și în pagini de ziare, a devenit portavocea elitelor politice si economice. Acest intelectual nu mai rostește adevarul, căci adevarul rănește, lovește în interesele și iluziile in care ne scăldăm cu toții. Un intelectual cu mare succes de public, este cel ce spune ceeace oamenii doresc să auda, deși o știu deja. Adica nu mai e un intelectual veritabil.“
Urmărind toate aceste teori ne putem pune următoarea întrebare. Ce este un intelectual? Mai există azi intelectuali veritabili sau sunt doar un mit al mileniului trecut?
„Unii spun că un intelectual veritabil e intelectualul relaxat, alții spun că intelectualul trebuie să fie stresat. Unii spun că intelectualul veritabil este intelectualul bine plătit, alții că acesta este cel prost plătit. Nimeni nu vrea să recunoască faptul că un intelectual este un intelectual.” Existența lor e cât se poate de real dar îngropată într-un necunoscut abisal tocmai datorită faptului că sunt iubitori de înțelepciune (filosofi) și de adevăr. Această izolare este cu atât mai gravă cu cât ea este păzită tocmai de acei oameni care au cea mai mare nevoie de intelectuali și anume liderii politici.
Militanții nu se bucură când se anunță că un intelectual a intrat în partidul lor pentru că partidele sunt un fel de echipe de căutători de aur care nu se bucură să se mărească numarul de guri care trebuie hranite din prada de dupa câștigarea alegerilor. Sunt considerați profitori sau chiar naivi. Vechii militanți vor avea întotdeauna justificarea urmatoare: votul țăranului simplu sau șomerului este egal cu cel al academicianului, deci lăsați-o mai moale cu sfaturile pentru a câștiga intelectualii de partea noastra. Toate partidele au intelectuali, profesori universitari sau artiști, dar rareori o să-i gasiți pe liste de parlament sau de guvern. Din când în când, în situații în care ar trebui să existe o serioasă dezbatere publica pe teme importante, apare o listă cu aproape 100 de intelectuali care susțin ceva ce nu poate impune vreun presedinte sau premier, sau partid.
O slăbiciune a intelectualului angrenat în politică este aceea că el nu poate aduce bani la partid. Și nici prietenii lui, alți intelectuali, nu au bani de donat. Când vin campaniile în jurul liderului se nasc gărzi pretoriene formate din foști chelneri, drumari, benzinari sau alte forme de capitaliști ce investesc în politică. Ei sunt dați ca exemple de dăruire, schimbă strategii de alianțe și intelectualul simte cum banii înfrang ideile. Această stare de fapt se datorează principiilor de moralitate care sunt un etalon în supraviețuirea și sănătatea rațiunii intelectualului. Nici un intelectual veritabil nu v-a renunța la crezul său ideatic în favoarea ispitei materiale și asta datorită faptului că el se poate ridica deasupra cerințelor burții.
Ca intelectualii să poată să-și pună aportul vizibil în viața societății, conștiința omului de rând, a cetățeanului trebuie curățată de minciunile inserate în cei 50 de ani de comunism și cei 20 de neocomunism. Lucrul acesta este destul de greu astăzi datorită sedimentării de idei nocive în concepția societății medii, dar nu este imposibil. Soluți aconstă în schimbarea mentalității omului de rând, adică recladirea piramidei sociale mai mult pe orizontală decât pe verticală.
Referitor la aportul lor în viața politică, intelectualul are rolul de a crea și menține echilibrul echișerului politic. Problema clasei politice românești e că are prea puțini intelectuali de stânga. Deceniile de represiune a extremei socialiste i-a produs clasei academice o lehamite de „stânga” populistă.
Totuși nici aportul lor în grupările politice de dreapta nu se face prea mult simțit deoarece „de intelectuali nu se mai teme nimeni. Au fost atrași în imense procese de ridiculizare. Intelectualii sunt în cel mai bun caz ignorați sau disprețuiți. Li se dau cel mult onoruri. Dar nu sunt ascultați, pentru că au uitat să vină cu propriile lor formulări la problemele actualității. În ceea ce-i privește pe intelectualii înșiși, aceștia se tem cel mai mult de ratare și de nebăgare în seamă.”
Această realitate tristă expusă de Bogdan Ghiu (revista Cultura nr. 3, 2005, p. 15) are și o rezolvare „Intelectualii trebuie să reafirme constant datoria de discernământ. Dacă vor mai continua însă se se considere, mesianic, niște oameni politici superiori unor oameni politici lipsă, vor fi pierduți și eliminați definitiv de pe scena istoriei” chiar dacă ei „ au rămas singurii proletari, într-o lume a imaterializării crescânde a capitalului și a producției, și a imperialismelor fără imperii”.
Căutarea și găsirea de soluții pentru realitățile sociale prezentate sunt acțiuni greu de realizat datorită dezinteresului românului de rând pentru viitorul îndepărtat. Privind în istoria neamului românesc din întreg spațiul balcanic putem vedea că românul nu s-a „trezit” de sub opresiune numai atunci când a fost înfometat. De la răscoala lui Gheorghe Doja, trecând prin revoluția lui Tudor Vladimirescu și până la Lovitura de Stat transformată în Revoluție de „intelectualii” noștri politici, putem contura portretu românului luptător, dar și a românului mițit și manipulat.
Salvarea noastră este refacerea conștiinței individuale și naționale pe baza unei generații cu o mentalitate sănătoasă. Intelectualii au au aici un rol profetic, chiar mesianic, atât cei consacrați cât și cei în formare. Care este primul pas al intelectualului de azi? Acela de a-i face pe cei de lângă el că conștientizeze foamea de înțelepciune și moralitate și să se răscoale. Să se ridice la luptă împotriva propriei mediocrități și ipocrizii spre care „valorile” societății de consum l-a condus.



Bibliografie

Izvoare

1. ***, Comisia prezidențiala pentru analiza dictaturi comuniste - Raport final, București 2006.
2. Mihnea Berindei; Adridna Combes; Anne Lanche; 13-15 iunie 1990. Realitatea unei puteri neocomuniste, Ed. Humanitas 2006
3. Mihai Șora în dialog cu Sorin Antohi, Mai avem un viitor? România la început de mileniu, Ed. Polirom 2001
4. Peter Gross, Mass media li democrația în țările Eurpei de Est, Ed. Polirom 2004
5. Victor Martin, Carte de citi la volan, 2005

Articole Internet

1. Bogdan Ghiu, Proletarii Imaterialului, Revista Cultura, an II nr. 3, 2005; http://www.cultura-fcr.ro/IMAGINI/PDF/Numarul%203%20pagina.pdf
2. Cristian Pârvulescu, Condiția intelectualului astăzi, Cotidianu 17 octombrie 2006; http://www.cotidianul.ro/conditia_intelectualului_astazi-16823.html
3. Crisula Ștefănescu, Interviu difuzat în cadrul emisiunii "Controverse, Confluențe Est, Vest", a postului de radio "Europa Libera", München, 18 februarie 1993, România Liberă, nr. 47, 29 noiembrie 1995;
http://www.memoria.ro/index.php?location=view_article&id=1032