Câștigătoare în 2007 a premiului Editurii Convorbiri Literare, APLER și Dacia Literară, Ioana Florea își face debutul în iunie 2008 cu volumul de poezii intitulat „Noaptea cea mai frumoasă”. Un debut curajos, plin de prospețime și tinerețe, cu o versificație originală care se diferențiază prin stil și cadru de cea a creatorilor din mediul virtual, mediu pe care și autoarea de față îl frecventează.

Poezia Ioanei Florea se desprinde de contemporaneitate, chiar dacă, uneori, părinții și prietenii sunt evocați în texte. Caracterul atemporal, dar cu trimiteri spre mitologie (Tyche, Pygmalion, Casandra) sau spre poezia clasică nord-americană (Strigoiul acela bătrân, Casa cu vedere spre moarte), ne introduce într-un univers al dualității (Ana), proiectat într-o ceașcă de cafea cu noapte: o lume cu îngeri și fantome, o lume de visări și de umbre.

Însă, realistic, poeta ține să precizeze și rezultatul căutărilor specifice vârstei prin care trece, prin definirea dragostei corporale: noaptea cea mai frumoasă / nu e într-o ceașcă de cafea / nu e într-un gând ascuns / în cotloanele întunecate ale memoriei / nu e în cerul închis de dinți / noaptea cea mai frumoasă e în trupul femeii / și nicăieri altundeva (Noaptea cea mai frumoasă).

Negrul, pământul, apele moarte sunt elemente ale închiderii în sine. Există o contrabalansare între ceea ce simte tânara femeie și ceea ce gândește. Tristețea, singurătatea sunt consecințe ale unor relații superficiale în raport cu oamenii sau ale unor îndepărtări față de persoanele dragi (părinții). Poezia se dovedește un refugiu situat undeva pe la mijloc, între împliniri și eșecuri, între întâlniri și despărțiri, între veniri și plecări.

Unde se află idealul? Unde se află fericirea? Relevante versurile din poemul „Despachetez, împachetez valiza” : voiam să plec, nu știu unde, trebuia să împachetez / totul să fie în ordine / valiza de care mă împiedecam mereu / aștepta lângă ușă / mă simțeam ca o fantomă bântuind o casă străină / rătăcind undeva într-o lume iluzorie.

Sentimentul inutilității este și el prezent, în universul închis-repetitiv, în care timpul este un devorator de himere. Sugestive comparațiile din poezia „negru” : fiecare dimineață este o alergare / între a fi sau a nu fi / când toate apele au culoarea înecului / … / între două vieți / se ascunde un devorator de himere / cu fața îngropată în pământ.

Metaforele sunt abundente și surprinzătoare. Cu puține cuvinte Ioana Florea reușește să creeze imagini ample, există un rafinament al versificației, o delicatețe chiar și atunci când contextul este teluric, morbid : doresc un mort cu ochii pustii / răstigniți în ceață (Mi-e gura plină de țărână).

Epilogul poetic este impozant : te-am pierdut / printre pleoapele zării / sunt vântul care suflă / în lumânările / cerului / întinsă pe toate cărările sufletului / mă dor semnele trupului tău / visez mereu pe aceeași / parte concavă / a gândurilor / în care sunt pasărea uitată de toamnă / în cuibul cu amintiri / sau frunza care-ți acoperă intimitatea / ultimei contopiri / cu moartea.

Poezia Ioanei Florea este matură și transcendentală. Între viață și moarte, între durere și înălțare, autoarea are harul alchimiei : sufletul în creuzet / cu puține lacrimi / și lasă-l să crească (Alchimia sufletului). De fapt întregul corpus poetic este o alchimie de cuvinte bine alese, pe un registru bogat de stări sufletești.

Volumul „Noaptea cea mai frumoasă”, apărut la Editura Convorbiri Literare, este un debut reușit drept pentru care o felicit pe autoare și îi doresc realizări la fel de notabile.