Un anume fel de a înțelege democrația, reflexe ale multiculturalismului, intruziuni ale corectitudinii politice fac ca astăzi oricine să simtă nevoia de a fi băgat în seamă pentru părerile lui considerate demne de a fi egale cu ale oricui altcuiva. Și dreptul de a-ți spune părerea nu mai este astfel autocenzurat de teama că spui aberații, platitudini, lucruri părelnice culese în pripă din surse îndoielnice. Toleranța tacită a celorlalți pare să fie suficientă pentru a acredita legitimitatea exprimării libere – fără nici o rușine – a tuturor lucrurilor ce-ți trec prin cap.

Îți trec, pentru că ele nu sînt zămislite acolo, pentru că nu prea te-au muncit gîndurile ca să fie rodul minții și simțirii tale, ca să fie înrădăcinate în trăirile și în opțiunile tale. Îți trec, pentru că mintea ta e liberă, frivolă și goală ca o haltă în care prea puține trenuri fac oprire. Îți trec, pentru că ești imun la idee și îți place doar să colportezi ce e la ordinea zilei, ultimul răcnet al bîrfei, zvonului, știrilor fabricate, neverificate și neverificabile.

Cine spune părere, cine crede că are o părere, ar trebui să fie conștient pînă la modestie de faptul că i se pare, că de fapt nu s-a chinuit nicicum cu a studia fenomenul despre care opinează, că nu s-a străduit să investigheze din mai multe surse ce s-a spus despre el, că de fapt ceva, ceva i-a rămas involuntar prin memoria de scurtă durată fără să știe cînd, cum și de ce.

Cel mai trist lucru este însă că oamenii, pervertiți de presiunea sondajelor de opinie, se simt nevoiți și îndreptățiți să emită păreri despre lucruri care nu i-au interesat și nu-i vor interesa niciodată. Despre lucruri care, pînă să le fie cerută părerea, nici n-au bănuit că ar merita să le bage în seamă. Care sînt de fapt cvasi-inexistente pentru ei.

A-ți da cu părerea devine astfel un alt mod de a te afla în treabă. De a-ți exercita un drept veleitar la înălțimea căruia nu te afli. De a-ți exprima votul fără a ști de ce o faci și mai ales fără a înțelege că acest drept presupune în prealabil serioase îndatoriri de formare și informare. Poate chiar o drastică reformare.

A gîndi, activitate care poate naște idei proprii, înseamnă în primul rînd a alege tu ideea pe care vrei să o înțelegi, să o prelucrezi, să o formulezi și abia ulterior să o împărtășești altora. Cine gîndește este realmente muncit de propriile gînduri și de gîndirea lor. Gînditorul plăsmuiește ideea din propria experiență și trăire. Un poet, Vasile Voiculescu, resimțea și punea protector această prestație sub imperativul unui vers generos: „Și inima să-ți bată în fiecare gînd”.

Dealtfel, cuvîntul gînd își are originea în maghiarul ‚gond’ care înseamnă grijă. Nici limba noastră nu a uitat această strămoșească înrudire, căci a fi îngîndurat rămîne sinonim cu a fi îngrijorat. Caracteristic gînditorului veritabil este faptul de a sta pe gînduri, de a medita și nu acela de a se precipita să exprime vagi impresii, considerente pripite, năzăriri impertinente.

Cuvîntul părere acoperă un evantai larg de sensuri, de la cele slabe: nălucire, vedenie, iluzie, închipuire, trecînd prin cele medii și care ar trebui să rămînă modeste: opinie, punct de vedere, pînă la cele tari: concepție, idee, credință. Această desfășurare de înțelesuri poate descrie și traseul necesar și benefic pe care e bine să-l parcurgă cel ce ține morțiș să opineze.