Cardinalul alb
de gheorghe Sârbu


Motto: Într-adevăr, originalitatea universului constă în marea sa dezordine, ordonată de necesitate.



Lecția
( în loc de prefață )

În cei peste 2000 de ani de la Iisus încoace, pământul a beneficiat în perioadele critice pentru “ Regula, ordinea … “ sa, care este Spiritul Întru Ziua de Mâine, de oameni pe măsura timpului reprezentării lor. Unul dintre acești Bărbați Mari este Papa Ioan Paul al II-lea, șeful Bisericii Romano- Catolice. De unde a luat puterea de a sta drept în fața vicisitudinilor de tot soiul, de la bisturiul celor care nu-i împărtășeau punctul de vedere, până la corolarul suferințelor fizice, pe care viața i le-a presărat în cale? De la credința că El este desemnat de Dumnezeu de a trasa linia cronologică a axiomelor religioase. Dumnezeu este Unul. Și Omul este unul, indiferent de orientarea lui politică,,de filosofia lui, de religia lui. Pentru Papa Ioan Paul al II-lea nu a existat subiect tabu sau lipsă de disponibilitate … Marea Sa dragoste față de oameni este cadranul reprezentării Sale: Spiritul Său unul dintre pendule, Eul Său Incantoriu cel de-al doilea pendul. Între cadranul reprezentării Sale și Vocația Sa a știut să așeze, cum nimeni altcineva, de până la El, și după El, după cum este firesc– caracterele înalte creează golul plin, dar și golul vid – colajul potrivit al exprimării, care pleacă din inimă și ajunge la inimi. S-a făcut înțeles, deoarece s-a înțeles. Astfel se arată că, pe nimeni nu surprinde popularitatea de care se bucură Papa Ioan Paul al II-lea, care nu este “ altceva “, și nici accident, ci urmarea naturală a trăirii sale, cu-și-în credința că își percepe cum se cuvine Menirea: dimensiune temporală cu realitatea. S-a întrebat desigur, dacă drumul pe care merge este cel plăcut lui Dumnezeu, dar, nici o clipă nu s-a gândit că forțele o să-l părăsească până să ajungă la capătul lui. Clipa aceasta o trăiește Papa Ioan Paul al II-lea acum … Va ajunge acolo unde “ suferință nu este și nici suspin “, când legăturile sale cu oamenii, din indestructibile, vor deveni eterice. Papa Ioan Paul al II-lea va rămâne în amintirea secolelor O Inimă Iubitoare, imersată de un Spirit Iubitor. Pacea sufletească ce ne-ați dăruit-o în toți acești ani să vă însoțească în Veci de Veci!
Amin.



Spiritul

Suntem în Era Vărsătorului.
Pe tabla cu materii prime a lumii, răul capătă teren. Cum de este posibil așa ceva, se întreabă oamenii, din ce în ce mai des … Este cert că facem față, sufocant de greu, presiunii care se exercită asupra noastră, rostogolită parcă din neant, presiunii cameleonice a tuturor tendințelor de orientare negativă. După terorism, ce urmează? Logic, urmează fuga de realitate: capul sub nisip … Ce nu realizează declanșatorii de frustrați ieșiți la drumul mare, este că cei cu capul sub nisip conștientizează brusc că dictonul “ Cunoaște-te pe tine insuți “ este aidoma cu “ Arca lui Noe “ a mileniului 3. De aici și până la Spirit nu mai sunt granițe. Timid, oamenii încep să gândească sănătos. Apoi, trec la găsirea de soluții … Pe urmă, la indice de individ, ne stabilim reședința sub calotă. Observăm că atributul Spiritului este sinonim cu atributul tămâiei. Centrul de greutate, fără nici un efort, întoarce clepsidra cu necesarul în sus, răul intră în comă, și, fără să realizeze de unde i se trage ieșirea din scenă, iși dă obștescul sfârșit. Nimeni nu plânge. Nimeni nu râde. De la mutarea centrului de greutate pe Spirit, toate ni se par tuturor firești. Ne desfășurăm perpetuarea neîngrădiți de himere. Ne ridicăm credința pe soclul cu Valori. Privim la vecinul de palier ca la propriul nostru Eu.
Vezi, îi spun fiului meu, Mințile Înalte au dreptate când afirma că, în Era Vărsătorului, pământul va deveni Casa Spiritului.
Cum altfel, tată, imi zice fiul, Epiderma Inspirației este Menirea.



Monacosia

Evoluția conflictelor Om – Om, din apogeul spre care tind, întreținută arbitrar de reprobabilul Orgoliu Partidic, nu lasă loc nici măcar unei breșe cu orientare pozitivă. Primul gând care te încearcă după evaluare este: culpa ține de Statul de Drept; mai precis, de zoocronia oamenilor politici, indiferent de meridianul de domiciliu în-de-a păstra echilibrul dintre nivelul de trai, aspirații și inerția obtuză a tuturor perspectivelor. Ce face posibilă diferența dintre acumularea creativului și pierderea de consistență a calculelor? Faptul că, firma privată, care este Statul de Drept, din nerentabilă în atare desfășurare, devine și mai nerentabilă. Firma privată care nu produce profit intră în faliment; astfel vor sta lucrurile și cu Statul de Drept. Împotriva naturii, încep să realizeze contribuabilii devine aspectul: Statul de Drept este slujit de către subalternii săi, dar de plătit, sunt plătiți de către electorat. Spus fără echivoc, cazul frizează absurdul: contribuabilii plătesc oamenii politici, contribuabilii le plătesc subalternii, și tot contribuabilii plătesc taxe, impozite și derivatele lor. La un moment dat, omul va obosi să-și tot facă rău. Se va trezi din orbecăiala de milenii, sătul de Fata Morgana a promisiunilor electorale și va substantiva: eu îmi plătesc salariații; tot astfel trebuie să procedeze și Statul de Drept. Responsabilitatea mea de viu al cetății este să consolidez cadrul propice derulării zilelor, în condiții optime dezvoltării ființei; responsabilitatea Statului de Drept este să vadă ca Legea ce mi se aplică să fie dreaptă. Între mine, ca viu al cetății, și Statul de Drept ca păstrător de pravile, trebuie să existe colaborarea, punerea în raport de perfecționare a prezentului antitetic față de trecut și pregătirea pentru inseminare a ogivelor fertile, create anume pentru viitor. Astfel, devine imperios necesar: ori ca firma privată, care este Statul de Drept, să devină rentabilă, adică să obțină profit, în așa fel încât să ajungă să stea pe picior de egalitate cu viul cetății guvernate, ori să cedeze postura de guvernant electoratului, adică celor care produc întotdeauna în proporție superioară consumului. Cale de mijloc nu se află. Pe mapamond există precedentul, este adevărat, timid încă,dar există: numesc Principatul Monaco. În funcție de capacitățile de adaptare ale Statului de Drept la noile condiții cerute intrinsec de noua ordine, Monacosia, în care Statul de drept este sinonim cu Electoratul, în același ritm, raportul de percuție dintre bine către și mai bine va funcționa fără sincope. Granițele vor dispare, ne vom elibera de patriotismul regional, vom arunca la groapa uitării natura conjuncturilor. Dar ceea ce este și mai important, vom realiza că singura armă de care avem nevoie este buna înțelegere, cu atribut caracterial.



Perspectiva, dar și Leit-motivul

Avem Datul - Natura Mamă; avem Harul - Putem Naște Binele; și avem Menirea - Orizontul Epidermo-Neuronic. De aceste trei Calități Cer-ice beneficiem cu toții, Omul neavând asupră-le nici un alt drept, în afara celui de a le exemplifica prin etalare palierică. Puterea exemplului are ascendent doar în Model. Nimic altceva nu funcționează în acumularea de cunoaștere cu o mai durabilă creștere valorică, dinspre-înspre Cadranul Iuxin, unde Altima este Nordul, Neodina este Sudul; Estul, Vestul țin de Pimnia, adică de perioada de discipolat. Nu trebuie decât să se excludă dependența de factorii pragmatismului despuiat … Prin pragmatism despuiat înțeleg existența cuplului trup-suflet, interpretat și trăit doar într-una dintre părți. Nici o efectuare de mutație nu se face fără pierdere de original. Tot astfel față de ocazional stau legăturile conexe Întregului. Multiplul Omului este Omul Însuși. Cu unitatea de evaluare care este Apogeul, se poate conviețui, dacă este abordat ca permanență, deținător doar de limita inferioară. Nu există nimic în este, neîncadrat de limite; cu excepția Spiritului ( … ) a Spiritului Cumul. Acesta este raportul de funcție dintre mine și celălalt mine, semenul. Din aceste considerente majore, nu trebuie să facem rău celor de lângă noi; altfel, ne vom trece din viață în viață cu metehne, care tind să ne înlocuiască, ceea ce, într-un mai devreme ne va determina să nu mai facem concesii când luăm în considerare determinarea, nici prostului gust, nici informației precare și nici interesului personal sau de grup sau de clică sau de gașcă. Din momentul când realizăm că, în calitatea pe care o avem, de ființe superioare, ne revin tot atâtea responsabilități câte compartimente vii are planeta, metabolic, ni se va transfera capacitatea de a le interactiva în funcție de parametrii orizontului epidermo-neuronic, și astfel, evoluția spirituală ne va comporta. De două milenii, Oamenii greșesc față de Oameni. Ei bine, Oameni Buni! Ei bine, Oameni Răi! ( … ) mileniul trei, nouă, Oamenilor, nu ne rezervă decât o singură alternativă: să ne Mântuim Menirea. Aceasta este Perspectiva, și singura ( … ) dar și Leit-motivul, și singurul … Datul, Harul și Menirea sunt căile plăcute definirii noastre. Și așa și este ( … ) nici urmă de alte șanse … Omul fără Coloană Vertebrală Spirituală se va autoexclude, privință în care “ cu fundul în două luntrii “ rămâne experimentul care am fost în este fără noimă.

Bibliografie:
Învăț continuu de la oameni; învăț cum nu trebuie să mă port.


Necesarul

Te trezești făcând parte din viață, pe cât de brusc, tot pe atât de pregătit. Ce știi despre tine abia născut, tot atât știi și despre viață. Și urci pe scara lumii; nu este plăcut să stai cu picioarele în apa vânzolită de alții; te sâcîie pe măruntaiele gustului. Ce mai gust! Să fii pildă pentru ceilalți ( … ) de parcă ceilalți de grija aceasta nu pot dormi. Vrei să fii pildă. Oare nu tocmai pentru că, lumea a fost blagoslovită cu prea multe pilde, nu-și mai vede lungul nasului? Din viață omul a învățat să iasă. Care să fie cauza că, nu știe încă să iasă și din pilde? Starea că se complace în încâlceala ideilor? Starea că nu se complace în încâlceala ideilor? Starea că se complace să rătăcească între cele două stări? Unde consideră că vor să ajungă oamenii: stând cu un picior pe vulcanul impresiilor de moment, și cu celălalt picior pe mlaștinile mișcătoare ale pe loc înaintelui, divizați de contrariul intransigentului declin? Care dintre genele plicuirii noastre ne ordonează expedierea către destinații antagonice? Unde începe începutul? Unde începe sfârșitul? Am venit drept în viață și plec din viață drept în moarte. Cum justific peste efemer, față de papirusul zilelor, cât trăiesc că trăiesc strâmb? Vremurile mi-au dictat poziția pe care s-o adopt, ori eu m-am impus vremurilor? Ce plăcere interzisă mă împinge să înfăptuiesc fărădelegi? Firea coloanei vertebrale a lucrului aflat la îndemână? Firea coloanei vertebrale a lucrului neaflat la îndemână? Eva sângelui care îmi umple arterele, venele minții cu cocoloașe de vreri costelive sau Adamul încrengăturilor de simțuri, care dau năvală peste armia hormonilor cu stindardul măduvei oaselor în bernă? De unde ne vine nouă, oamenilor, pofta de a fi diferiți din/ prin împreunare? Și dacă tot suntem condamnați să ne ducem viața laolaltă, de ce trebuie și răul să-l multiplicăm asemenea? Să avem doar început și să nu avem sfârșit? Carnea noastră să fie atrasă de echivoc, de abrupt, de inerent? Pasivul să fie deviza noastră, a oamenilor chivernisiți după chivotul securii? Somnambuli cât suntem în viață, clarvăzători cât suntem în moarte? Ce ne atrage? Ce ne respinge? Și ce nu ne dă prinderea de noi cu puterea legăturilor cerul-terra-iene? Așa îmi spun: omul mediu, mie filosofului … Așa îmi spun ( … ) dar, de căpătat răspuns, de unde să capăt, deoarece, filosoful nu-mi arată că l-ar preocupa înțelesul de care sunt atât de flămând. Aștept, aștept, aștept. Sătul să tot aștept, îl trag pe filosof de pulpana gândului pe care vreau să mi-l împărtășească. Fără nici un efort, filosoful își întoarce liniștea ochilor săi înspre învolburata mea privire și îmi zice: răspunsul se află în năravul omului de a nu se aduce în însuși (… ) și adaugă, după o altă perioadă de reflecție ( … ) dar, și în fuga omului în a nu admite necesarul ( … ) după care, cu tact, îmi întoarce spatele ( … ) și nu uita, îmi mai zice, chiar în clipa când se pregătea să dispară din fața nedumeririi mele ( … ) nu numai viața se trăiește, nu numai moartea se trăiește, ci și filosofia se trăiește. Când am deschis ochii, pe cer, soarele trecuse de amiază. I-am închis pentru o vreme, dar, până să memorez acest evantai de sensuri aretorice, ce singur s-a așternut pe tâmpla colii prezente, feciorelnic, am readormit. Odihnit trup și suflet, m-am ridicat de pe recamier în același pas cu luna … Obloanele minții mi s-au deschis cu încetinitorul o dată, și a doua oară, pe măsură cu înțelesul care o penetra: aha, carevasăzică, acesta este necesarul ( … ) eu, tu, el, ea, cerul, pământul, buna rânduială, vulturul, furnica …



De lângă havuz

Etceterenita …
Dacă faptă nu găsești, adevărul lipsește de acolo.
Oh, nu, nu sunt abstract; uneori, lucrul este atât de despuiat de simplitate, încât surprinde prin amploare de sensuri.

Radicalul de funcție care este lumea, cu indicele ei omul, machiavelic la nevoi, parțialitate întruchipată devenit bogat, nu are multe rezultate pozitive cu care să se laude la preluarea ștafetei de către mileniul 3, ceea ce solicită ca, în imediata actualitate, să decidă între cele două concepte: a face bani sau a naște gândire; unde, a face bani este deprindere, și nu menire, cum este a naște gândire. Opțiunea pe care radicalul de funcție, lumea, fie că dorește, fie că nu vrea, este instaurarea pe soclul sistemului de valori “ realitatea lucrurilor “ a celui de-al 2-lea radical de funcție, a naște gândire, cu indicele său, a concepe deprinderi utile necesarului. A face bani, așadar, nu dispare, ci doar trece de sub radical în valență de indice. Este stringentă nevoie de cel de-al 2-lea radical de funcție, o dată pentru bipolare, a doua oară pentru elongație, evident, epistemologic, grafiat cu orientare către altima, unde rolul pivot al extrapolării îl are pimnia. Orice altă orientare este aducătoare de eșec. De asemenea, nici construcția după artificii de calcul buric-ice nu are oază. Tot astfel stau lucrurile și în privința experimentului, indiferent de natura acestuia. Spun simplu: lumea, fără radicalul de funcție a naște gândire, cu indicele său, a concepe deprinderi utile necesarului, nu are alt viitor, iar viitorul în care ne aflăm nu dă semne că posedă altă deschidere întru creștere. Desigur, trebuie să ne preocupe dezvoltarea specificelor regionale, dar, numai în evoluția pacifist-caracterială a Intregului, care este Cetatea Mare, Terra.

Libertatea nu are granițe.
Arta nu are granițe.
Știința nu are granițe.

Ca și pararelă, și omul trebuie să nu aibă granițe.
Încrederea vine ca și mireasa, și pleacă după partaj.

L-am avut printre noi pe Iisus. În loc să-l păstrăm ca Model, l-am urcat pe cruce. Altfel spus, Iisus reprezintă prima șansă, pe care radicalul de funcție, lumea, l-a ratat: rara-avis-iana. Dacă ratează și șansa celui de-al 2-lea radical de funcție, lumea va înainta cu dezinvoltura proprie tinereții, pe drumul cel fară de întoarcere: pragmatismul orb.
Gândul postează în paginile istoriei mâinile, și nu invers.

Gânditorul trebuie ascultat deci; el este singurul care știe ce spune și spune ce știe; și, de pe banca de lângă havuz, astfel vă zic vouă: căci, să se ajungă la rațiune, nu de scară e nevoie …



Gânditorul
( Cine este insul care stă treaz, dincolo de poarta zilelor? Gânditorul este … )

Moduri în a fi proaste: acestea, perpetuu se petrec cu noi, până se trec dincolo de noi, după care leapădă purtătorii. Celui care mai crede în merit nu-i rămâne decât evadarea din cotidian, neluat în seamă de cetate, chiar dacă aflat în mijlocul prefacerilor ei. Contemporan spus: poți fi sihastru cu cât ești mai în miezul lucrurilor; hrana de astăzi, apa de mâine a gânditorului. Ducerea vieții într-o peșteră a devenit, ca precept, anacocronic de cronică, la care apelează în formatare de avantaje imitatorii.
Ocoliți pe cei care, în mileniul 3 umblă în vremea nămiezilor desculți prin cetate.
Puternic este nu cel care ia cu un pumn viața semenului lui, ci acela care, cu menirea sa, îi seamănă sub iia vieții pofta de gândire. Comportamental, acest altfel de cum se știe, spune pe șleau că, noi, oamenii primim în este două categorii: a) oameni care iși notifică vița stirpei în virtutea ocazionalului, și b) oameni care își notifică vița stirpei în virtutea menirii. Rar exemplarul uman care ia în arendă tărâmul arid al propovăduirii de pântec de necesar. Acest exemplar uman trebuie să aibă mintea fecundă, ochiul ager, mâinile meștere. Mai trebuie să aibă deschidere față de plăsmuirea de valori conforme. După care, trebuie să învețe să numească spermatozoidul cerebralo-pineal, singurul în stare să însămânțeze un pântec de necesar.
A fi în este constituie merit de care trebuie să te absolvi.
Mintea înaltă de mâine nu trebuie să urce pe pisc de munte astăzi, pentru a se găsi liber de eres, ci poate să se întâlnescă cu el însuși în toată splendoarea răcoroasă a rațiunii, chiar și fiind inima celei mai afurisite petreceri mondene. Gândirea de la distanță față de elementul acum al vieții nu se mai înscrie în cama lui este ca existență potrivită, și deci, este util ca lucrul ce urmează a fi supus elongalogierii să fie pipăit cu ochii minții în toată plenitudinea momentului, fără să se piardă din arie grila cerută de creștere, ceea ce, aritmetic, va trece în atâtea conuri de umbră câte moduri în a fi proaste sunt, și va urca în lucrare, drept element indispensabil, meritul. Prin mod în a fi prost, înțeleg tot ce opune refuz ideii de bine . Prin merit, înțeleg tot ce refuză a opune refuz ideii de bine. Trebuie admis, căci nu poate exista evoluție fără participare organică. Chem la bară trecutul, expunând concluzia: filosoful, numai implicându-se în rezolvarea problemelor cu care se confruntă cetatea poate să-și dea legitima măsură pertinent. Înțelepciunea este comoară autentică, gânditorul fiind tocmai această linie ascendent-continuă, filament de care putem beneficia numai dacă nu-l mai lipsim de considerare. El, știutorul pleacă la găsirea de soluții plăcute echilibrului universal de la lucrul mărunt, aproape de priceperea urbei, și astfel de necontestat; necesarul înseamnă viață; ori, viața nu este unealtă s-o toporim; contextual, “ după mine potopul “ contravine celui mai elementar principiu corporat în fațetele octogonului care este multiplul de om. Iată de ce filosoful nu trebuie concesiv îndepărtat; preocuparea lui este să ne fie bine în lucrarea mare care este lumea, fără a mai fi nevoie să ne ridicăm casa pe indigo de compromisuri.
Nu trebuie să ducem grijă; rămânea-vă-ne tot diferiți, și dinspre înspre înșine, neomogeni.
Nu dispera, răboj al zilelor, venim lent, deoarece, venim în este trimiși de Har …



Cetatea

Despre pragmatismul despuiat am clarificat; tot astfel și despre pragmatismul orb. Acum clarificăm despre pragmatismul total. Ca puterea politică să nu poată fi prinsă ușor cu cioara vopsită, trebuie să uzeze cu multă abilitate pârghiile prioritare, care sunt: cele juridice, cele mediatice, cele doctrinare. Chiar și așa, lucrurile ambigue nu ar putea fi definitiv scufundate în creuzetul reprobabilităților, ca și indescifrabile, fără aportul pragmatismului total. Bine, bine, dar, de la a 3-a categorie în sus intervine abolirea de contrar. Așa-i, și puterea politică știe cu exactitate că, în este nu poți obține reprezentare supozițională, dacă nu apelezi din când în când la pragmatismul total; se pleacă de la limbaj dual de obicei, în situații limită, chiar prolix; se continuă cu mutarea centrului de greutate de pe lucru știut pe lucru care nu poate fi încă certificat, și se încheie cu promisiuni de toate felurile, în mod apoteotic și cu germeni de mister; metoda, rar cu abateri de la regulă se folosește de mai bine de 2 mii de ani, și spre surpriza tuturor decepțiilor înmagazinate ereditar, cu succes garantat, și mai mult ca sigur, dacă nu ar interveni dezmeticirea bruscă a electoratului, conform căreia oamenii politici nu sunt decât niște instrumente în mâna oamenilor de afaceri veroase, ar putea continua mult și bine. Așadar, avem de-a face cu trei itinerarii: cea a demnitarilor, cea a oamenilor de afaceri veroase; în cel de-al 2-a itinerariu se află creierul manipulator al tuturor existențelor oneste. Inechitabile pentru întreg spectrul aceste trei itinerarii, deoarece, cel puțin nu sunt măcar paralele, dar și distructibile itinerariile 1 și 2, pentru că aduc în este abolirea de contrar; de unde bogații, de unde săracii ( … ) singurul capabil să lege destinul cetății de fertilitatea pântecului de necesar este filosoful, în accepția modernă. Nu este greu de realizat că, Statul de Drept, în structura actuală, este pe dric; itinerariul 3, cel al tuturor existențelor oneste, și să vrea nu mai poate să satisfacă pofta de înavuțire a înalților funcționari, și, situația este cu atât mai tragică, cu cât în sfera taxelor, impozitelor și a derivatelor lor, suma celor care produc profit se găsește în imposibilitate de a mai onora pretențiile din ce în ce mai crescânde ale mult prea sus cocoțaților idoli politici. De unde, în mod necesar, itinerariile l și 2, cum din surse proprii nu-și pot susține ascendența, vor suferi o dublă depreciere: materială și de imagine, cu mobil dezagregator în însăși precara lor calitate, și peste câteva pleiade, vor fi asimilate de itinerariul 3, pe cât de firesc, tot pe-atât de definitiv. Apoi, odată cu înaintarea itinerariului 3 în noua ordine Monacosia, cetatea se va replia pe obținerea de profit, spre păstrarea de pravile puține, dar drepte și ușor de aplicat, dar, mai ales, de acceptat ca oportune, care pravile, pe măsură ce omul va realiza că este sigur prostie să plătești pe altul ca să te condamne, pentru că tu însuți nu ești capabil să te poziționezi social nepătat, vor fi trecute spre păstrare pentru cazul excepție. Din clipa în care Spiritul se va instaura drept Liber Arbitru Decizional, cetatea mare, Terra, va deveni operațională și va funcționa ca Întreg față de Parte, unde radicalul de funcție a naște gândire, cu indicele său, a concepe deprinderi utile necesarului, va căpăta atribut și de conviețuire ermică; erm este unitate de măsură pentru valorile sociale.
Când banii intră în joc, Harul se bine dispune, factorul antrenant dintre necesar și echitabil fiind în este postat de bunul simț.