Cu foșnet abia șuierat, zvonind amploarea tandră a unei maiestuoase blîndeți, cetinile acompaniază peregrinarea sumbră a celui dezolat, contaminîndu-se de umoarea neagră a rătăcirii sale.

„Cetini negre sună-n urmă,
drum mă poartă, chin mă scurmă.

Cetini negre sună-n față,
ceasul sîngeră prin ceață.

Cetini negre îmi descîntă,
geana inimii n-o zvîntă.”

În insistența sa, plină totuși de rost, umbletul nu se dezminte însă și alungă duhul cel rău: obsedantul și mohorîtul refren – cetini negre –, repetat cu obidă și ciudă, este reabilitat treptat, dovedindu-se doar un potențial oximoron atenuat, mascat, surdinizat. Căci, devine vădit, nu numai descurajarea califică cetina, ci și moliciunea imperială a cetinișului are forța mirifică de a recalifica încrîncenarea înnegurării, îmblînzind-o.

“Cetini negre-n lume zică
zvonul brumelor ce pică.

Cetini negre-n lume spună
ostenita mea furtună.”

În însoțirea drumețului cu zvonul pădurii – insidios și insinuant –, sunetul, la început aparent nefast, al cetinii se preschimbă în descîntec, ca apoi să se articuleze într-un mesaj ambivalent al unei lumi aparte – aceea a nostalgiei. Veste cu tîlc, zvonul brumelor ce pică basculează dinspre tristețea astenică, convalescentă a precarității către sunetul tonic al picurilor desprimăvărării. Accentul moral al vlăguirii furtunii crepuscular-ostenite se mută pe zarea proaspătă a înseninării. Iar tot ce era regret fără de leac se însuflețește de un nobil farmec rănit.

Climatul prielnic al acestei fericite mutații de sens și regim existențial este chiar acela al zvonului, stihie blîndă ce destituie regimul apăsător al atonei tăcerii interioare și instituie guvernarea înfiorată, incitantă a rumorii inimii pădurii. Odată stîrnit, nu se știe de unde și încotro, zvonul circulă și rătăcește, se propagă și se răspîndește, persistă, umple și ia în stăpînire un tărîm împînzit de promisiunea veștilor, de aroma chemărilor. Trupul însuși al acestui cuvînt, substanța sa fonică, pare a-l predestina unei generoase semnificații: zumzetul și vibrația consoanelor inițiale se bucură de o reverberație amplă în cuprinsul bine rotunjit al unei vocale aptă să susțină freamătul prelungit, cu tonuri înalte de orgă nazală, al ultimei consoane.

Inconsistent pentru a mai alimenta cu informație pertinentă activitatea eficace, angajată utilitar să atenueze inconfortul cotidian sau secular, zvonul deșteaptă o harnică rumoare de roi gata de un alt început, amorsează reconfortarea ce relansează sufletul pe drumul imperios al căutării altor rosturi. Zvonul recules al brumelor muiate, stins pe patul frunzei moarte este pentru auzul ascuțit al închipuirii o urmă fascinantă, plină de cele mai fabuloase bănuieli, o călăuză fabuloasă a avîntului contemplativ și un imbold nebănuit al istețimeii reveriei. Căci tocmai vagul și nedeslușirea sa stîrnește nostalgia și tocmește sufletul să-și regleze acordul fin după acest imperceptibil, dar atît de bogat în promisiuni, palpit.