Într-o viziune mai generoasă asupra lumii, datul e înlocuit prin dar, iar meritul prin strădanie. Darul te încearcă, este chemarea, provocarea căreia îi răspunzi sau i te sustragi.

Stră-dania este dăruirea de sine, dedicarea pasionată, din răsputeri. Nemulțumitului i se ia darul doar în sensul că, nestrăduindu-se să-l merite, își pierde harul. Căci strădania este de fapt meritul, răsplata, recunoștința pe care darul îl prevestește și îl solicită așa cum mireasma florii făgăduiește și ispitește seva, legînd-o să rodească.

Omul trebuie să învețe meritele, să învețe să merite. Totul trebuie meritat, făcut să fructifice. Meritul este dovada că omul se leagă, se juruiește Ființei, se îndeamnă, dobîndind demnitate. Este răspunderea, grija ce face să se lumineze lumea în zarea dorului, ce încordează făptura omului, acordînd-o la armonia cosmică. Meritul nu dă drepturi, privilegii, prestigii – abia de împlinește ursita.

Se poate ca oameni nevinovați să fi făcut pe nedrept pușcărie. Uimitor este însă că unii au făcut-o degeaba. Într-adevăr, n-au meritat această soartă. Nefăcînd nimic să-ntoarcă întîmplarea-n destin, au mărturisit doar că nu-și meritau nicicum vreo ursită. Căci meritul înseamnă să ai simțul darului chiar și-n varianta lui nefastă, să ilustrezi o dată în plus zicala – dar din dar se face rai.