Desfășurarea firească a vieții se petrece reiterînd ciclic secvențele insatisfacție-satisfacere. Această necurmată oscilație nefiind defel o fluctuație debilă sau morbidă, ci ritmul necesar care mărturisește vibrația tonică a vieții. Secvențele se succed însă – fără să altereze validitatea ritmului vital – doar în măsura în care insatisfacția se dovedește funcțională, fiind capabilă să declanșeze constant un comportament activ și eficace care să tindă neabătut către propria ei reducere și anulare. Căci numai așa insatisfacția – strămoșul biologic al nemulțumirii noastre cea de toate zilele – se legitimează ca tensiune vitală ce semnalează prompt și specific un neajuns sau o nevoie presantă, asigurînd totodată energia, vehemența necesară lichidării lor și refacerii echilibrului pierdut.

Pe un plan superior, amplificată de sensibilitatea și afectivitatea umană, îmbogățită cu motive sufletești și aspirații spirituale, insatisfacția accede la rang de nemulțumire și capătă aura prestigioasă a exigenței. Iar alternanța ei cu mulțumirea se bucură de o fecunditate sporită, căci mulțumirea însăși nu mai este doar o simplă stare sterilă – vegetarea suficientă a siestei –, ci un nou și delicat prilej de energizare a comportamentului de căutare.

Ea înlesnește saltul, caracteristic umanului, de la pasivitatea – cu iz stătut de fundătură ontologică – a îndestulării la dinamismul desfătării și al bucuriei deschizătoare de noi orizonturi și registre existențiale. Mulțumirea se potențează în verb activ, în revărsare a preaplinului sufletesc ca gratitudine și recunoștință și preia astfel rolul de factor responsabil al vieții spirituale, de promisiune a impetuozității îndreptățite să amelioreze calitatea vieții.

În ciuda acestei generoase promisiuni, viața individului contemporan, cu puține și marginale excepții, stă sub semnul nefast, dar simptomatic al sloganului ce prolifera nu demult pe arterele capitalei în chip de reclamă (poate chiar a modului de a te simți cu adevărat ‘civilizat’): Eu, ușor de mulțumit! Veritabil îndemn la cusurgerie, deviză și exaltare a firii cîrcotașe, el dă în vileag mentalitatea puerilă și frivolă la care apelează cu dezinvoltă inocență publicitatea, deși chiar ea este aceea care o susține și stimulează interesat.

A prelungi excesiv și prea puțin motivat insatisfacția, a te instala într-o acreală arogantă și veleitară, a face un cult pentru ambiția contrariată și pentru demnitatea vexată, a te considera nenorocit și persecutat de soartă înseamnă a adopta nemulțumirea ca stil de viață. Si nu ca pe unul oarecare, ci ca pe acela dezirabil, ratificat de opinina publică, devenit fenomen de masă. Or, nemulțumirea, pentru a-și onora vocația vitalizantă, trebuie să-și respecte rolul episodic, să descurajeze blocarea bosumflată a alternanței ei cu mulțumirea, să-și angajeze energia în căutarea acelei soluții care s-o lichideze pe ea însăși în mod operativ.

Staza nemulțumirii, clamarea și exhibarea ei sînt funciar nelegitime și duc la anorexie, anemie, devitalizare. Nemulțumirea însăși își pierde prin asta treptat virulența și devine bleagă, stearpă, morbidă. Iar încurjarea sa o rătăcire perversă răspunzătoare de comportamente aberante și deviante.

Și totuși aceasta este boala molipsitoare a individualismului sedus și abandonat de progresism și paternalism, de ideea statului-providență, de răsfățul abundenței consumiste, de ispita, obsesia, dar ce zic, datoria extenuantă a distracției. A individului eliberat de servituți care nu se poate însă bucura de propria-i libertate pentru că nu e în stare să asume responsabilitatea împovărătoare de a-și edifica ființa în plenitudinea sa, onorîndu-și astfel demnitatea de ființă liberă.

Tentativa celui ce a contractat maladia nemulțumirii rămîne doar aceea de a uza de beneficiile libertății fără a suporta și inconvenientele ei, iar pentru asta e destul să mimeze inocența, să dea curs și credit fantasmei copilului – modelul inconștient și nemărturisibil de viață pe care și-l dorește – care are nevoie să fie ocrotit fără a avea în schimb vreo obligație, să se închipuie persecutat și nenorocit pentru a putea revendica un tratament special prin care să-i fie recunoscută și recompensată suferința. Se pare că cei mulți și slabi de înger – sănătoși închipuiți, pentru că totuși majoritatea tinde să rămînă normativă – își fac din nemulțumire o profesie și țin să o exercite full time.

(Cui i-a plăcut și are timp și dispoziție îi recomand și o încercare mai veche – Către o etică a bucuriei.)