Era eleganta si imprastia in urma-i mirosul unei seri de toamna. Trecea pe o alee distanta, pe la jumatatea parcului iar eu priveam insistent. Eram tentat sa ma duc dupa ea insa ceva ma tinea pe loc...nu ma puteam misca.
O priveam cum dispare dupa fiecare copac care se interpunea intre noi, numai pentru a reaparea ca prin farmec o fractiune de secunda mai tarziu. Traiam senzatia perpetua a reversului cursului normal universal...zeci de morti urmate invariabil de neintarziate nasteri.
Era de neclintit in drumul ei.
Atat de gratioasa....Ahhhh....
Frunzele moarte imi plouau privirea, rand pe rand ... pe rand.
La biserica din marginea parcului batea clopotul iar eu eram beat.La un moment dat am privit cerul si am vrut sa strig sau sa zambesc. Cand mi-am readus privirile pe aleea cu pricina am simtit ca inebunesc. O pierdusem !
Iar in locul unde batranii jucau sah, pe jumatate adormiti, niste copii de-o schioapa construiau amintiri pentru mai tarziu.
Optzeci....Nouazeci....Sutaaaa !!!! Cine nu e gata, il iau cu lopata !
Am vrut sa plang dar mi-am scapat lacrimile in sticla asa ca am baut si vodka si plansul.
Am auzit cativa pasi.
Simteam privirea ei in ceafa si mirosul......Ah, mirosul acela de toamna, de seara neprecedata de ziua, de mireasa plansa, de sfarsit.
Pe moment nu am privit-o. Nu am avut curaj sau poate de atata entuziasm vroiam sa prelungesc momentul. Imi era teama ca era doar o naluca din herghelia mea de demoni launtrici...vechi tovarasi de betie de altfel. Dar intr-un final i-am surprins cu coada ochiului mantia neagra.
Venea spre mine. S-a asezat pe banca langa mine. Extaz.
Privirea imi era fixata inainte si nu izbuteam a gasi curajul necesar de a o privi direct. Ciudat. O asteptam de o viata.
La biserica din colt se auzeau clopotele.
Intr-un final, intr-un moment de extaz total, mi-am luat inima in dinti si am vrut sa o imbratisez. Sa o ating. Sa ii spun ca pe mine ma cauta de fapt. M-a oprit si mi-a taiat-o scurt spunindu-mi ca numai ea ia initiativa de a imbratisa si asta numai atunci cand considera ea ca e momentul.

Si rezemindu-si mareata coasa de banca, m-a intrebat pe un ton atat de cald, de familiar si matern incat nu o sa-l pot uita vreo data: De ce te grabesti?

Am privit-o cum dispare printre oamenii care pareau sa nu banuiasca nimic si in timp ce desurubam tacticos si insetat dopul sticlei m-am hotarat sa ma mai nasc odata.

Iar in locul copiilor erau acum niste adulti care depanau amintiri.




Sublimul se afla acolo unde lacrima se scurge intre doua amintiri si se intretaie cu sentimentul crud al ireversibilitatii temporale.
...Ce ai avut nu vei mai avea niciodata si ce a fost nu se va mai intoarce in veci.
La tine....La nimeni.

Sublimul este , deci, tributar timpului. Mai precis amintirilor.
Este scursura prezenta de trecut. Prefata pe care ai amanat sa o citesti.

Amintire – clipa suspendata de un corp muribund.
Blestemate sa nu fie stiute (simtite) decat de o singura persoana si imposibil de conservat sau transmis, amintirile mor odata cu tine.

[] Si nici zeii nu pot interveni.

In clipa mortii vreau ori sa-mi amintesc TOT ori sa mor amnezic.


Daca aceasta foaie de hartie, odata citita, lasa impresia ca este vorba la mijloc de o femeie, in loc de “si o femeie” , atunci ea se va numi hartie igienica si se va folosi ca atare.
Tin sa felicit de pe acum persoana care se va sterge la cur cu ea pentru amnezia acuta ce ii permite sa fie un etern fericit.