(pentru o înțelegere mai ușoară vă rog să citiți și 'Grîu păzit de maci' care este pretextul acestei încercări)


Știm că poezia este imagine care surprinde survenirea sacrului – fulger de aur frînt în roca ființei, plesnitură încremenită-n filon, rădăcină de-mbelșugată lumină ce strînge laolaltă oglinda-n rispire a sufletului. Că, în perspectiva culturii, este o lucrare de împrimăvărare, arătură cu pluguri de duh, afînînd tărîmul cu slavă.

Acceptăm că, purificată de înțelesul meschin de șoc, surpriza tîlcuiește atingerea de cutremur a adierii sacre, întîmpinarea, preluarea și adăpostirea bunăvestirii, redimensionarea lăuntrică „pe măsura-naltă-a firii” (Blaga).

Simțim însă nevoia să găsim o cale de acces spre articularea intimă a faptei care este surprinderea. Vom prinde să-i depănăm povestea din caierul de stufoasă tîlcuire al cuvîntului prindere. De la închegare, înțepenire, încleștare, sensul prinderii intră în derivă prin captare, receptare, agățare, subțiindu-se pînă la sesizare, întrezărire, adulmecare, ca să sublimeze în intuire, presimțire, ghicire. Rodul oricărei prinderi pare a fi contactul care trebuie să dea seama de toate chipurile contactării. De la cele mai ferme, brutale, agresive chiar: înhățarea, înșfăcarea, umflarea, la cele mai subtile: atingerea șovăielnică, înfiorată, abia perceptibilă („cînd mă atingi, eu mă cutremur”), și, dincolo de ea, la impalpabila, suava „atingere” sufletească, abia ghicită dintr-o anume delicată tulburare de ritmuri („tresar l-al genei tale gingaș tremur”).

Nu ne va surprinde că subțirimile prinderii sînt mai autentic surprinse doar de semnificația surprinderii. Căci surprinderea este de fapt subtilitatea prinderii: prefixul sur- nuanțează situația de excepție în care se manifestă prinderea ca sur-prindere. El trădează, precizează, exemplaritatea și prestigiul faptei și al împrejurărilor în care are loc, ca și excelența izbîndirii.

Dar ce se oferă – de fapt ca pur refuz – surprinderii? Ceea ce de obicei ne scapă și se remarcă numai grație unui fericit prilej. Ceea ce este efemer, fugar, pieritor și trebuie surprins doar în străfulgerarea existențe sale, înainte de a se pierde iremediabil. Ceea ce este principial ascuns și se petrece pe furiș, încercînd să se sustragă observației. Ceea ce se trădează numai fără să vrea și doar în parte datorită unor subtilități și viclenii ale observatorului. Ceea ce survine ca revelație, pe nebăgate de seamă – capricios, nemeritat, neiertător.

Subtilitatea obiectului ce trebuie surprins este și ea multiplă. El ne oferă nuanțe fine și manifestări rafinate, adresîndu-se doar unei sensibilități exersate și competente. Are o constituție delicată, fragilă și se refuză cuprinderii sau investigației ce i-ar periclita existența. Se ferește în demnitatea sa de o întîmpinare și o atingere inadecvată, pîngăritoare. Se dăruiește doar ca o iscusită amenințare, ca o pedeapsă ce trebuie cutezător cucerită.

Obiectul nu se dă prins. Abia de poate fi surprins ca surpriza însăși. Căci el se păstrează în suveranitatea libertății sale și își dăruiește doar scurtele reflexe ale strălucirii, subtilele adieri ale miresmei, ecourile îngînătoare de enigmatice ritmuri.

(urmează)