Caracterul social (sociabil…sic!) al omului l-a determinat să abordeze într-o anumită etapă a evoluției sale istorice o reîntoarcere la prima formațiune social-economică, comuna primitivă, dar cu dezvoltarea superioară a forțelor de producție și a relațiilor de producție, cât și a celorlalte relații de organizare grupală și instituțională a societății, precum și prin nivelul superior în dezvoltarea conștiinței sociale. Aici ne propunem să analizăm câteva fundamente dialectic-conceptuale ale acestei formațiuni social-economice numită comunism, doar ca posibilitate, nu și ca realitate…
Comunismul presupune o societate caracterizată prin proprietatea socială asupra mijloacelor de producție, având două faze : socialismul și comunismul propriu-zis.
Socialismul reprezintă concepția social-politică cu privire la făurirea unei societăți bazate pe egalitate și dreptate socială și lipsită de exploatarea omului de către om. Formulată inițial de socialiștii utopici din sec. 16-18, concepția, ca și termenul de socialism, au fost larg răspândite în Franța și Anglia, din primele decenii ale sec. 19. Ulterior, noțiunea de socialism a fost folosită în sensuri variate și în sprijinul unor diferite interese de clasă. O anumită răspândire a cunoscut în sec.19, în Germania, socialismul „adevărat“, curent social-politic care nega necesitatea revoluției burghezo-democratice și propaga ideea că „înfrățirea oamenilor“ ar fi condiția unică a emancipării sociale. Socialismul de catedră, curent al economiei politice burgheze, cu circulație mai ales în Germania în deceniul 8 și 9 al sec. 19; acesta susținea că statul burghez, ca arbitru imparțial, este chemat să asigure pacea socială și să introducă treptat socialismul. Socialismul creștin sau creștinismul social, doctrină social-politică creștină, apărută în prima jumătate a sec. 19; diferitele sale variante susțineau originea creștină a ideilor socialismului, afirmau primatul eticului în raport cu economicul sau politicul și considerau că soluția antagonismelor sociale ar constitui-o perfecționarea morală a capitalismului. Ulterior, unii adepți ai acestor concepții, fără a renunța la programul social-politic propriu, se alătură mișcărilor progresiste. Socialismul democratic, curent social-politic de orientare reformistă, apărut în rândurile social-democrației germane în deceniile 3 și 4 ale sec. 20; a devenit doctrina social-politică oficială a Internaționalei Socialiste. Potrivit acestei concepții, evoluția capitalismului contemporan ar duce la armonizarea intereselor sociale și la instaurarea unor relații „umane“, ceea ce ar face inutilă lupta de clasă, protestul social fiind redus la revendicări privind o democrație mai consecventă și alte reforme compatibile cu societatea burgheză. Socialismul etic, doctrină social-politică de esență idealistă, potrivit căreia socialismul ar reprezenta un ansamblu de principii morale, realizabile în cadrul capitalismului, iar factorii determinanți ai progresului l-ar constitui, în exclusivitate, moralitatea și educația (recte, principiul kantian cum că omul trebuie să fie considerat întotdeauna ca un scop și niciodată ca un simplu mijloc). Socialismul reacționar, concepție a partidului mic-burghez al eserilor, creat în Rusia în 1901, al cărei conținut îl reprezintă preluarea eclectică a unor idei ale narodnicismului și revizionismului. Susținătorii acestei teorii se pronunțau pentru desființarea proprietății private asupra pământului, dar nu și a proprietății private în general. Socialismul științific (comunismul științific), una din cele trei părți constitutive ale concepției lui Marx, teorie (doctrină) social-politică al cărei obiect îl reprezintă structura și dinamica proceselor trecerii omenirii de la orânduirea capitalistă la cea comunistă prin lupta revoluționară a partidelor comuniste și muncitorești. Spre deosebire de socialismul utopic, care considera socialismul ca o cerință a „rațiunii“ și ca un simplu ideal moral, socialismul științific, elaborat de Marx și Engels, demonstrează că pe baza dezvăluirii legilor obiective ale progresului social, a analizei științifice a orânduirii capitaliste și a evoluției acesteia, se ivește și necesitatea obiectivă a dispariției acesteia în favoarea triumfului socialismului. V. I. Lenin a dezvoltat teoria socialismului științific prin dezvăluirea trăsăturilor specifice stadiului monopolist al capitalismului, prin descoperirea legii dezvoltării economice și politice inegale și în salturi a țărilor capitaliste în imperialism, fundamentând posibilitatea victoriei socialismului la început într-o singură țară sau în câteva țări, fiind elaboratorul planului de construire a socialismului în Rusia (U.R.S.S.). În timpul războiului civil (1918-1920) Puterea sovietică a abordat o politică economică numită comunism de război. Astfel s-a pus sub controlul acestei puteri alături de marea industrie și industria mijlocie și mică; a introdus monopolul comerțului cu ceriale și a instituit predarea obligatorie a surplusurilor de produse agricole pentru a scoate surplusurile de alimente de la țărani și a acumula astfel rezervele necesare. S-a introdus munca obligatorie pentru toate clasele, obligând burghezia să depună muncă fizică și eliberând astfel pe muncitori în vederea unei munci de mai mare importanță pentru front. Statul sovietic a înfăptuit principiul: „Cine nu muncește, nu mănâncă“. În 1918 s-a format în cadrul partidului Puterii sovietice și un grup fracționist, numit „comuniștii de stânga“, în legătură cu încheierea păcii de la Brest. Ei preconizau un război revoluționar, susținând o politică de atragere a Republicii Sovietice într-un război împotriva Germaniei. Activitatea fracționară a „comuniștilor de stânga“, sprijininită de Troțki, a fost înlăturată de partidul bolșevic sub conducerea lui Lenin, care a reușit în cele din urmă să impună încheierea păcii de la Brest.
Ca stadiu superior al socialismului, comunismul propriu-zis se caracterizează prin proprietatea comunistă unică asupra mijloacelor de producție, un înalt nivel al dezvoltării forțelor de producție pe baza științei și tehnicii înaintate, o productivitate ridicată a muncii sociale, fiind realizate astfel condițiile pentru crearea unui belșug de bunuri materiale, a unui sistem complex de servicii sociale și pentru înfăptuirea principiului comunist de repartiție: „De la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi“. Comunismul presupune o societate fără clase, în care se realizează egalitatea și omogenitatea socială deplină a tuturor membrilor societății (poporul muncitor unic), ștergerea deosebirilor esențiale dintre urban și rural, dintre munca fizică și cea intelectuală. Realizarea relațiilor sociale comuniste presupune, de asemenea, un înalt nivel de dezvoltare a conștiinței morale care, alături de pregătirea profesională și orizontul superior de cultură și spiritualitate al tuturor membrilor societății, potențează transformarea muncii într-o cerință vitală a oamenilor, dezvoltarea multilaterală, armonioasă a personalității umane, participarea activă și conștientă a întregii populații la conducerea treburilor obștești. În comunism, statul, care este considerat un instrument de represiune, se vrea înlocuit de organisme centrale ale societății, cu rolul de a organiza, conduce și planifica producția, întreaga activitate socială, de a asigura repartiția conform principiilor comuniste.
Comunismul în cele din urmă reprezintă, după clasicii marxism-leninismului, finalitatea luptei clasei muncitoare, a activității partidului ei revoluționar. Dispariția acestei clase din țările unde s-a încercat realizarea sistemului comunist, potrivit existenței sociale care determină conștiința socială, duce la apariția altei formațiuni sociale cu altă bază și altă suprastructură. Comunismul, conform modelului ipotetic-deductiv al filozofului și logicianului Karl Raimund Popper, axat pe ideea selecției prin falsifiere (falsify) a ipotezelor științifice, rămâne o teorie falsificabilă în măsura în care este infirmată de răspunsurile negative ale experienței. De aici se poate deduce plastic caracterul utopic al unei teorii care s-a vrut cu orice preț științifică.