Nu m-am îmbătat niciodată. Cel puțin, nu în public. Și nu în gașcă. Imaginea unui om beat, bălăbănindu-se pe stradă, mi se pare una din cele mai dizgrațioase care pot exista. Nu i-am înțeles niciodată pe colegii mei care se lăudau cu ispărvile lor bahice- mi se pare dizgrațios să te îmbeți ca un porc și să te lauzi apoi cu asta.
N-am înțeles niciodată marea ispravă de a pleca la munte, a tunra votcă în tine până la nivelul la care dă pe-afară și a considera totul ca o mare aventură. "Marii" montagnarzi care crapă din când în când pe munte sunt în proporție de cel puțin 60% copii inconștienți care au plecat amețiți de aburii băuturii pe niște drumuri mai presus de puterile lor.
Beția arată că ești slab, beția arată că ești jenant. Mi-e milă de oamenii aceia pe care-i vedeam în România amețiți la ora 9 dimineața și căutând încă una să se dreagă. Știu că există probleme majore- care te pot împinge spre viciu. Dar nu este cazul să te expui în public, să vadă toată lumea ce patetic ești. Cedezi și te expui să vadă toată lumea de ce ești în stare- cum arată animalul din tine atunci când e stârnit.
Există o anumită mistică a beției. Există o beție boemă, o beție poetică, beția unui Dimitrie Stelaru sau Baudelaire. Există o anumită fascinație în fructul oprit. Dar, de la această fascinație a unui pahar de absint și până la animalul care-și varsă mațele în șanț e cale lungă.