despre heraclit din efes se știe (pe lângă faptul că era din efes) aproape cu siguranță cum că totul curge, adică, mai altfel spus, că ahile poate să depășescă în cele din urmă broasca țestoasă din eleea și că săgeata, oricât de paradoxal ar putea părea, totuși zboară, se mișcă. ideea de aici, în măsura în care se acceptă termenul, este că anumite aspecte legate de gândirea lui heraclit pot fi obținute prin așezarea unei liniuțe, de tip non-a în logica (un fel de scărpinat fără să te mănânce nimic) pe care aristotel avea să o inventeze puțin mai târziu, deasupra autorului care a construit doctrina contrară, zenon din eleea – după părerea mea al treilea mare poet după gorgias și protagoras.
și nu mă pot abține să citez aici din prea puțin cunoscutul poet, compatriot peste timp cu elitis sau kavafis – omul este măsura tuturor lucrurilor / a celor ce sunt pentru că sunt / a celor ce nu sunt pentru că nu sunt (protagoras). desigur zenon a fost cel care a făcut poezie, extrăgând celebrele sale paradoxe, în număr de opt (deși eu tind să cred că au fost doar șapte, chestie de religiozitate) din gândirea lui parmenide.
prin urmare, se poate afirma cu certitudine că dacă zenon era blond, heraclit era brunet, dacă zenon era scund, heraclit era înalt, dacă eleanul era imobil, efesianul era musai al dracului de mobil. dar cum nu se știe sigur cum era zenon (exceptând faptul că nu era de acord că diogene chiar se mișcă într-o sală, deci cum că mișcarea există), nu se poate, din păcate, afla cu certitudine felul cum arăta heraclit. una dintre propozițiile pe care memoria, arhetipurile jungiene sau alte chestii de genul ăsta i le pun în gură (deși există motive să credem că el însuși nu punea gura pe orice), este că nu te poți scălda de două ori în apele aceluiași râu. ideea era că totul curgând, timpul curgând, râul nu mai poate fi identic în următoarea secundă. culmea e totuși că parmenide se încredea în propria sa rațiune, iar heraclit exacerba mai degrabă senzitivul.
din lumea aceasta, s-a găsit, ca de obicei unul mai lat în umeri (adică având spate, motiv pentru care a și fost numit platon) care să inventeze ideile imobile și eterne și copiile lor, adică ceea ce noi numim realitate și care este mobilă în înțelesul heraclitian.
despre heraclit se mai știe că, din când în când, uneori din unde în unde, se mai găsește să bântuie ba visele mele, ba ale altora.