Că universul moral al lumii civilizate e unul degenerat nu mai încape îndoială. Chiar firmamentul – bolta înstelată pe care recunoșteam semnele zodiilor sub care eram ținuți să ne alegem soarta – ne este azi ascuns abil de ingenioasele jocuri de lumini ale serviciilor ei publicitare.

În locul valorilor și virtuților morale – repere stelare ce ne căluzeau umbletul riscat pe valurile vieții – privirea ni se poticnește în firmele scălîmbe și în reclama deșucheată cu care civilizația își laudă marfa: alcooluri năucitoare, droguri halucinante, osînză morală.

Nu-i deci de mirare că sînt preferate valori bastarde, atrofiate, a căror nobilă origine o mai trădează doar vagi înrudiri semantice. Mai recunoaștem astfel în conștiinciozitate conștiința amorțită, anesteziată de zel; mai deslușim în credulitate credința lipsită de puterea flexibilă a îndoielii; distingem în virtuozitate iscusita deturnare a virtuții către performanțe profane; discernem în beneficiu rușinoasa și mercantila înțelegere a binefacerii ca profit.

Ne este însă infinit mai greu să sesizăm că amabilitatea, caritatea și mila, însușiri care sînt temeiul vieții afective a lumii civilizate, nu sînt decît iubire scăpătată, sentimentalism ticăit, ruinat de stresul lumii moderne. În românește ele își ascund cu șarm noblețea zdrențuită, preferînd veșmîntul ready-made de import.

Programatica evitare a valorilor de prim-plan ar putea fi interpretată ca un reflex de modestie și decență stîrnit de oroarea față de cuvintele mari, de limbajul declamator și emfatic al demagogilor moralizatori. Iar căutarea unor valori mai modeste, care să le țină o vreme locul celor compromise, ar putea fi socotită o binevenită exigență a primenirii. Totuși, deriva ulterioară trădează ignorarea vădită și amnezică a ierarhiei și se vădește doar o maladie cronicizată.

Valori secunde, valori-mijloc, pseudovalori invadează piața și sînt instalate suveran în prim-plan. Sînt valori mai comode, mai facile, mai prudente, mai raționale, mai puțin colorate afectiv și deci – sufletește vorbind – mai seci, mai serbede. Valori care mărturisesc din capul locului o asumare defetistă a unei responsabilități morale și metafizice limitate, valori ce convin manipulării moralității către formalism și etichetă, către conformism și convenționalism, către protocolarele arabescuri ale unor ritualuri tot mai lipsite de spirit.

Dar cu cît este mai evidentă instalarea pseudovalorilor în prim-planul vieții morale, cu atît – în lipsa satisfacției și bucuriei ce nu mai însoțesc fapta și trăirea morală – slujirea lor dă într-un fanatism tot mai steril. Iar cei ce le-au adoptat cad în rigorism și intoleranță, în puritanism desuet, în mania absolutizării secundarului.

Cu cît noile valori și virtuți devin tot mai înstrăinate de izvoarele lor spirituale și vitale, înfundîndu-se în psihologism și sociologie, cu atît practicarea lor se dovedește mai aberantă. Căci ea nu reușește să-i facă pe cei ce le preferă să-și simtă vrednicia, demnitatea sau fericirea, ci îi îndeamnă doar la profesarea lor isterică și la stigmatizarea celor ce îndrăznesc să nu se îndoaie sub povara lor.

O replică a lui Proust e semnificativă pentru incriminarea plină de umor, izvorît dintr-o politicoasă exasperare, nu doar a sărăciei acestor virtuți, ci mai ales a profesării lor absurde: „Doamne, cîte virtuți ne faci să urîm!”