Ne naștem fără nume. Sîntem însă degrabă înmatriculați pentru a fi ținuți din scurt în lesa identității, în frîul bunului nume, în mai elastica seducție a renumelui ce abia de trebuie să ni-l tot facem. Stigmatizați de prozaismul răsuflat al unui număr ostășesc de cod, civilizația nu uită să ne înghesuie în ranițe ispita unui baston de mareșal.

Zburdăm în aerul complice al drepturilor garantate și al libertăților îngăduite. Respirăm atmosfera aseptică a surogatului de fericire prescrisă: procente bine drămuite de reușită și confort, dozare abilă de prosperitate și prestigii.

Ne trecem viața în eterne amînări pegătitoare: nu-i încă vremea, trebuie trecute prevăzute trepte și oficiale praguri, trebuie adunate diplome și competențe, trebuie îngrămădite merite... Viața ne este deturnată și ca traseu, și ca repere către o rușinoasă și definitivă dependență: funcționarea și performanța socială, vizibilitatea, popularitatea, notorietatea.

Numai o anume austeritate a denominației, întîmplătoarea uitare de sine, ne mai poate îngădui să adulmecăm liberi mireasma tare și nealterată a fericirii. Și ne poate înlesni ulterior cultivarea ei în reculegere și reverie, în contemplație și bucurie. Căci numai cine își uită numele, cine trăiește curajos vocația anonimatului fără a se simți persecutat, trăiește cu adevărat, deplin, întru gloria vieții – și nu doar a bietului său nume privat.

Cu fericirea – din fericire – nu-ți poți face un nume. Ea rămîne de-a pururi lotul inalienabil al anonimilor: nici bogăția, nici strălucirea ei nu pot fi tezaurizate, ci se reîntorc într-un fond mitic unanim și generos, ce stă oarecum la dispoziția oricui e dispus să-și riște numele împărtășindu-se cu candoare din el, pentru a-l spori apoi cu jertfa necondiționată – și neconsemnabilă decît poate în baladă – a unei recunoscătoare beatitudini.