Tăvălugul istoriei este necruțător. Oricît de sus te-ai cățăra pe cataligele puterii, tot vine un moment în care ești dat jos de cei care vin după tine. Asta dacă nu cumva ai înțelepciunea să redevii de bunăvoie un om între oameni. Politicienii au, prin excelență, o părere foarte bună despre ei înșiși și prin urmare le vine foarte greu să renunțe la beneficiile puterii și să se bucure de un trai liniștit, departe de scena politică.

Un exemplu de politician care pare a fi băut din elixirul tinereții fără bătrînețe este Ion Iliescu. După 15 ani ar fi trebuit să fim obișnuiți cu declarațiile surprinzătoare ale fostului președinte, fie că acestea fac referire la presă, democrație originală, opoziție sau putere, proprietate, justiție, evenimentele din decembrie 1989 sau legea lustrației. Repertoriul e cunoscut și poate avea efect amnezic asupra electoratului. Dar tocmai cînd credeam că nimic nu ne mai poate surprinde, iată că Ion Iliescu lovește din nou. De data aceasta societatea civilă „de dreapta”.

Sîmbătă, într-o conferință de presă la Timișoara, Ion Iliescu declara că intelectualitea de stînga din România nu se poate exprima din cauza monopolului cîtorva persoane de dreapta.

Este discutabil în ce măsură intelectualitatea din România începutului de mileniu mai este de stînga, în condițiile în care ultimele decenii au fost guvernate de comuniști și de partide conduse de eșalonul doi din PCR. Ar fi o gravă greșeală să punem semnul egal între România de astăzi și Europa de la mijlocul secolului XX. Faptul că mulți intelectuali europeni de marcă au fost de stînga este un adevăr, dar nu mai puțin adevărat este faptul că unii au regretat ulterior aceste păcate de tinerețe.

Și mai interesantă este componența societății civile văzută de Ion Iliescu: sindicatele, patronatul și mișcările sindicale. Adică de fapt sindicatele pe care le-a transformat în armată politică, de cîteva ori în cursul unui deceniu, cu ocazia mineriadelor. Mișcările sindicale ale căror lideri au devenit membri PSD și chiar parlamentari și miniștri PSD. Patronatul aservit foștilor guvernanți, patronat interesat de cîștigurile financiare și facilitățile oferite de putere, nu de evoluția democratică a țării.

Declarația de la Timișoara a fostului președinte mi-a adus aminte de încrîncenarea din campania electorală, cînd membri de marcă ai PSD proferau amenințări și calomnii nu la adresa corupților, a baronilor de partid, sau a clienților politici, ci la adresa societății civile care îndrăznise, culmea impertinenței, să-i înfiereze pe listele Coaliției pentru un Parlament Curat. PSD-ul nu părea să realizeze pe atunci că războiul declarat societății civile poate ridica semne de întrebare asupra gradului real de democratizare a României, cu numai cîteva luni înaintea examenului de la Bruxelles. Ion Iliescu tot a învățat ceva. De data asta nu se mai referă la societatea civilă ca la un întreg, ci ne propune o dilemă ideologică a societății civile.

Și după 11 ani de guvernare discursul PSD are darul de a diviza societatea în jumătatea bună și jumătatea rea. Este regretabil că lideri de marcă ai unui partid, încă important în ciuda recentei decăderi, și cu pretenții de a fi european, nu au capacitatea de a construi punți de comunicare cu societate românească în ansamblul ei.

În decembrie 1989 am avut iluzia unei Românii democratice, iluzie eșuată în mineriade, justiție controlată politic, presă aservită partidului de guvernămînt, baroni locali, corupție generalizată și partid stat. În decembrie 2004 am avut din nou iluzia unei Românii democratice. Societatea civilă și-a dovedit rezistența la presiunile politice. Fie ca acest miraj să devină realitate în România. După 15 ani de surogat democratic ar trebui să înțelegem că societatea civilă și presa liberă sînt indicatori ai democrației și visului de mai bine.