Oamenii,in general ,doresc sa auda povesti incredibile, de un “fantastic adevarat”.Ne place sa dorim imposibilul,ne atrage ca un magnet si daca stim sa convertim imposibilul acela, care sta intr-un personaj ca Jean Valjean, intr-un Van Damme sau Arnold, am prefacut un vis banal, intru-un sistem de dorinte si impliniri pentru fiecare.
Initial m-a socat puerilul situatiei, nu intelegeam cum pot prinde interes asemenea transparente, in mintea oamenilor.Dar am inteles ca oamenii se conformeaza lucrurilor comode si le place sa le gidili slabiciunile.
Este destul de simplu sa intuiesti esenta sau sursa acestei “fabrici de iluzii”,insa nu aici e problema ci:ce poti face?Cam nimic, inafara de a stii, numai ca “a stii”, mai exact “a intelege”este cel mai periculos verb.
Ideea de innodare perfecta sau armonioasa,care rezida din finalul majoritatii filmelor (vizavi de orice context) este doar o speculatie ,o transformare a ceea ce inseamna cu adevarat potrivirea providentiala.
Oamenii nu mai cred in rinduirea aproape nefireasca a vietii , cu un anume scop, tocmai pentru ca niste “maestrii ai utopiei” au pervertit acest aspect si nu numai acesta ci toate care definesc ,in esenta, omul.
Iubirea acum e ceva haotic si vulgar, prietenia o scuza a singuratatii,familia un cuib de dezaxati s.a.m.d.
Totul e rasturnat,totul e rusinos de artificial,iar noi orbiti nu facem si nu spunem mai nimic…
Mi-a aduc aminte de-o nuvela a lui V.Voiculescu-“Lobocoagularea Prefrontala”-in care lumea era amputata, printr-o interventie chirurgicala, in zona cerebrala, de capacitatea de a simti.Insa extirparea acestei functii, a dat nastere alteia, in inima, mai puternica decit precedenta.
Oamenii uita prea repede, imbicsiti de neajunsuri, tintuiti la sperante diluate,la emotii descarcate.Nu mai apucam sa soptim ce ne doare, ce ne place, ce suntem ,ce dorim ,urlam doar, si parem niste nebuni,fara sanse de vindecare.
Sa nu trecem cu vederea ca sentimentele nu le putem controla sau anihila, de aceea exista, planul de rezerva in solutionarea tuturor problemelor:sa ne salvam din noi insine-cu puterea nebanuita a ceea ce putem simtii si naste prin asta-.
….”Niciodata ,sa nu uiti, de inima ta…”
Asta incearca sa ne transmita, o melodie sublima ca text, divina ca mesaj,si te inconvoaie inauntru macar un strop emotia,simtirea aceea neconditionata de nimic;firescul clipei ,naturalul si spontanul ei.Este magnific sa poti stoarce in tine saminta acestor vorbe lungi si grele.
Dar cit dureaza momentul acesta?Vreo trei minute ,atit tine cintecul asta “blestemat”…
Fiindca e premisa imnului nostru,”a te destepta” ,s-a golit de sens,auzindu-l atit de des si in circumstante atit de firesti.Probabil, de aceea nu ne putem trezi.
Dupa?Dupa vine goana , alergatura nefireasca spre ceva nedeslusit.Fugim mustrati de nevoie ,de interes, de ceva, oricum, si ne tinem tare in hora asta draceasca.Nu mai conteaza unde ci cine e primul acolo.
Tinem o cura stricta, anosta si penibila:cura”cum sa fim altii”.
Se gasesc multi substituenti pentru a devaloriza autenticul.Exista o gama larga de cereri si oferte.Fiecare alege iluzia care-i convine,care se muleaza cel mai bine pe felul lui de a pseudo-fi.
Scadem din viata stingacia ,fisticeala, penibilul, privirile ce ascund trairi, atingerea ce ascunde pofta,imbratisarile ce ascund lipsa;tot ce imseamna parte indisolubila a vietuirii sau a convietuirii.
Telegrame,scrisorele,telefoane,mail-uri, sms-uri, toate spun despre noi cit de sterila este umbra ce o lasam in urma.Cit de mult ne-am dezobisnuit sa fim…doar sa fim.
Gasim repere ale vietii in lucruri moarte si vrem sa ne transmitem prin ele ginduri ,trairi, simtaminte, ce genereaza din start o amprenta inerta pe acestea.
Hanuri, crame, berarii, cafenele, baruri, cluburi, discoteci,hanuri, crame, berarii, cafenele , baruri, cluburi, discoteci….Ce-i asta?”Itinerariul lipsei”, al golului ancestral ce zace in noi si nu-l putem umple….
Perdele de fum, imagini ce se suprapun ,se indoaie ,se rup;bombardament acustic ,senzorial ,olfactiv iar noi credem ca e un joc,ni-l asumam din start ca fiind nu tocmai inocent, dar nici nu avem habar care e semnificatia ascunsa a acestui surogat care are toate ingredientele a ceea ce ar trebui sa reprezinte realul.
Nu exista un buton,daca tot ne plac atit de mult,pe care sa apasam si sa ne oprim?Am uitat ca butoanele s-au inventat(desi noi credem contrariul) tocmai ca sa nu ne mai putem opri.
Ce-i drept ne place teribil sa ne zgaltaim trupurile , in deriva, in ritmuri febrile, aterizind in bratele unui necunoscut sau a unei necunoscute, sperind sa gasim acolo un kg de placere, un kg de tinerete, un kg de speranta , un kg de viata ,un kg de suflet….Cautam margaritarele din fata porcilor dar de fapt sunt niste cioburi de sticla vopsita….
Uneori cel mai, aparent, neinsemnat lucru pe care-l savirsim se dovedeste a fi cel mai plin de profunzimi liberatorii si raspunsuri asupra a ceea ce ne framinta sau cheama.Uneori aceste detalii pe care le ignoram sunt cheia celor mari, pe care le caram in spate fara macar sa admitem pulsul primelor, ce zvicneste necontenit.
Cred ca daca ne-ar palmui, imbranci tot n-am intelege viata prin prisma acestui schelet antagonic.
Ne incinta maretia palpabila, nu cea nevazuta.Tocmai asta e,lucrurile veridice nu sunt chiar atit de evidente si atit de abandonate spre pipaiala profana a tuturora.
Mai mult decit decit atit,daca lucrurile autentice ar fi expuse ca la piata ,cu eticheta si pret,tot le-am scapa farmecul interior.Aceste lucruri nu le pot observa decit cei “inzestrati” sa o faca.Doar pentru ei se descopera ca o vraja minunata, savoarea si ciupitura interioara atit de unica.
Trebuie sa gasesti tangibilul intre autenticitatea ta si a altora, indiferent cit cintaresti ,in tine ,din lumea asta si atunci capeti raspunsuri si poti chiar sa pui intrebari la care sa ti se raspunda pe masura asteptarilor.Altfel totul e zadarnic, osteneala fara proectie in palpabil si nepalpabil.
Uneori nici cuvintele, nici gesturile, nici faptele, nici lipsa lor, nu pot exprima ceea ce simtim, sau pur si simplu ca simtim…...si totusi simtim!