Nimic nu e mai vrednic de dispret decat respectul intemeiat pe teama dezvaluirii vinovatiei. Daca am incerca sa fim mai radicali si mai curajosi in confruntarea cu bestialitatea vinovatiei, am deveni mai generosi si mai concilianti dupa dizolvarea ei. Fericiti sunt cei care se „restrang”, cei carora le dispar metaforele lautaresti si forma cronica de nesimtire.
Sa fie vinovatia un gest de singuratate? Ea nu are splendoarea simplitatii modeste a singuratatii, dar, din moment ce ti-ai declarat vinovatia, fiecare cuvant devine insingurat. Imaginea ei pastreaza ceea ce a fost intrevazut si mergi purtandu-ti eroarea si intrebarea pe unica ta cale. Ordinea inceata a universului nu se face de sus, prin idei, ci de jos, prin fondul comun, prin declararea vinovatiei. Si cat de bine e sa nu amanam recunoasterea ei!
Vinovatia e straveche: o intalnim la greci, la Shakespeare. Hamlet, de exemplu, e paradigma lui clasica. Ezitarea lui e metafizica: accepta vinovatia faptei amanate din oroare pentru fapta nedreapta si facuta in graba. Lipsa traditiilor, a firescului si a modelelor constituie un fundal foarte subred pentru schimbare. Una din metodele vechi de substituire a prezumtiei de nevinovatie cu prezumtia de vinovatie este folosirea silogismului. Metodologia e parsiva, caci omul de buna credinta nu mai poate deosebi falsitatea sau puritatea substituirii silogismului.
Vinovatul nu stie de ce lumea ii sta cu spatele, si de ce secundele ii traverseaza toamna. In fanta faptei lui, i se simte durerea pe care n-o mai suporta. Are un aer nesigur, cand oarecum nervos, cand intens apologetic, si poate lovi cetate dupa cetate. Traieste gregar, e insomniac, inamorat de saracia in duh, disputat de acceptatul diavol si de nativul sau inger. Daca pentru crestin revelatia e la inceputul istoriei, pentru vinovat o intalnim la finele ei. Viata vinovatului devine insuportabila, refuzand tocmai partea buna a vietii. Acest gen de vinovatie si-a extins domeniul in lumea lui Sartre, unde existenta precede esenta. Alte forme de vinovatie se regasesc in „abisul” lui Dostoievski, in actul gratuit al lui Gide si, sub o alta forma, la supraomul lui Nietzsche.
Pana la urma, toti suntem vinovati, intr-un fel sau altul. Ne desenam gandurile legati la ochi, iar cand deschidem ferestrele sufletului nu ne eliberam de viciul nespalatului privirii. Nu suntem, necesarmente, dubiosi, pentru ca pana si omul cu un ochi clinic, competent, poate gresi. Si totusi, chiar atatia blegi cosmici sunt in jurul Creatorului? Chiar nu ne vedem tinta, ceasul din urma? Faptul ca ne descoperim resurse noi de vinovatie poate fi rodul suferintei de inadecvare si inconsistentei morale. Un exercitiu de morala este: cine nu da „afara” totul nu obtine totul. E vremea sa ne scuipam vinovatia ca pe un sambure si sa o analizam cu sentimentul privirii acute al zadarniciei, al prematurei imbatraniri, tocmai pentru ca bucuria echilibrului omului consta in faptul ca orice sacrificiu de a te scapa de acest pacat e mesianic.