Ne înmulțim, ne împărțim, așa cum plânge apa când se transformă în zăpada. Circulăm de la stânga la dreapta, sau invers, ne lovim amestecându-ne, unul de sus, unul de jos. Și nu înțelegem nimic. Cum să fii profund, dacă ești mereu pe fugă? Ne rugăm să avem confluențele ușoare, plăsmuim, dar suntem incapabili să primim.
Nu e timp de răspunsuri, e o lume a întrebărilor. Ne pricepem doar să întrebăm ce au făcut alții pentru noi sau ne ascundem mai bine sufletul în piept, adânc, să nu îl ajungă nici o rază de lumină. Când ne întoarcem ochii și ne privim mioarele, știm că nu dispunem de unelte să punctăm locul. Iar ciobanii întârziați pe ulițele sferei noastre simt pe cei ce s-au culcat exact în vremea înălțării de biserici. De data asta chiar cred că somnoroșilor li s-a înfundat bezna fierbinte. Creator e numai Dumnezeu, noi rămânem la condiția de imitatori. Acel "o singură dată" s-ar putea să nu însemne decât atât, o experiență personală neînțeleasă sau o totalitate de greșeli.
Nu știu de ce, dar ne îmbăiem în mlaștinile de la capătul fluviului, de unde-a fost alungat mirosul de patrafir, și facem ca pasărea muribundă: ne luăm zborul cu un pește în cioc. Din goana zborului de a spune tot ce este dinlăuntru avem dorința de a mai fi întemeiați o dată pentru a putea deveni ceea ce am fost propuși să fim, și nu înțelegem să devenim un mijloc de infinitate în această unică existență, ne încăpățânăm să tindem spre veșnicele scufundări în lumină. Per a contrario, ne urâțim aripile mușcate de tăria vântului vremii și ne înecăm cu pește. Și asta, spun scepticii, pentru că nu suntem de aici, trecem doar ingenuu și dedublăm în van solilocurile ce au înălțat potire. Realitatea e că această lume trebuie părăsită în genunchi, zborul este un “dat” ulterior, dacă îl meriți. Fiecare act în plus nu e decât o uriașă eroare sau simplu vis. Pentru orice efemeridă este riscul de a cădea în capcana numită “a nu fi”. Iar dacă te-apuci să faci risipă de vis “a nu fi” e o simplă normalitate.
Poeții din noi ridică însumarea, arând fără îndemn la razele lunii care nu măresc, dar nici nu micșorează. Iar stelele stau bot lângă bot și privesc cu surprindere cum în buzunarele cerșetorilor de cuvinte nu se pierde niciodată nimic. E totuși ceva ce ne îngroapă încet, cu lacrima clipei. Și așa de rău ne pare când trecem de 40 de ani! Iar mai târziu, când se scutură duzii, peste morminte se logodește realitatea cu transformarea noastră în îngeri sau demoni. Fiecare om poartă în el neînțelesuri și duhurile vremii îl văd la colțuri de univers cum îngână permanent: “cum să-mi opresc mișcările, cum să-mi adulmec somnul general și să visez despre forme pure? Ce bine e nimic să nu știi!” Dincolo nu știe ce zgomote mai sunt, dar se ferește de ritmurile din “Tristele și Ponticele”; pe măsură ce îmbătrânește, tot mai mult îi crește teama.
Azi, când nimeni nu greșește și toți au dreptate, trecem peste dat, nefiind necesar decât să luptăm pentru a putea să fim. Nu știu ce trebuie să mai simțim și ce mai putem să ne imaginăm. Cu mirosul nemișcat, încremeniți în neputință, suntem mai multe lucruri deodată. Iata de ce ne încape chiar și răcoarea florilor ce-ajung “fructe diforme”, florile de dud.
Potecile hălăduirilor grăbesc pașii în care ne căutam. Limitați de contrastele repetărilor, ni se pierd reperele. La ce să inhalăm neînțelesul, de ce să fim păsările muribunde ce se ineacă cu pește? S-avem fiecare câte un drum întors către Geneză? Sufletele ne-au fost deja licitate și sunt ca niște piei care își doresc o mângâiere. Multe suflete nu vor să piardă mângâierea, așa că vor rămâne împreună, pe mai departe, altele se vor așeza pe calea dintre greșeli și recidive. Ce ciudată e individualitatea asta nouă, când trebuie să-ți inventezi realitatea la mijloc de istorie personală! Dar orice încă e posibil. Iar “întorsul” spre înțelesuri mai are un drum la al cărui capăt nu se joacă “Tristele și Ponticele”. Acolo e o scenă fără cortină, deschisă tuturor privirilor, chiar și celor încețoșate.