Facem numai cum ne place. Suntem liberi să zburăm pretutindeni, și când ajungem în dreptul primului punct de inflexiune, pe Muntele Golgotei, suntem cuprinși de mâhnire. Până la acel punct al vieții nu știm să alegem nici lumina de pe cerul deschis nici ciripitul din adâncul nostru. În spatele ferestrei ochiului care privește spre mâhnire ne strângem într-un nod de durere. Orice încercare de a căuta, în această ruptură, vinovații, obtuzitățile lumii, șansele istorice, e - în cel mai optimist caz - naivă. Ca să putem schimba ceva, ar trebui, mai întâi, să ne schimbăm... Trăim, s-ar zice, sub fatalitatea formelor fără fond și facem aceleași lucruri, dar numai cum ne place!
Cine nu se simte uneori străin lui însuși când face numai ce îi place? Zburăm deasupra unei table de șah, și nu știm de ce ne dor aripile. Să fie prea dură lupta dintre alb și negru? Avem de luptat cu artificialitatea, nu mai știm exact ce înseamnă sus și jos, ce înseamnă dreapta și stânga. Tindem să stăm la dreapta, cunoscând o expresie măreață ce a fost dată ‘celui din dreapta’: “Astăzi vei fi cu Mine în rai!” Și ne întrebăm retoric: de ce această extraordinară și întru totul minunată făgăduință se dă numai ‘celui din dreapta’?
Nimic nu ne vine, nimic nu ne pleacă. În urmă lăsăm o îndelungată tăcere, lumi neîncercate. Cine mai varsă o cutare picătură de sânge pentru tine? Vărsatul de sânge pentru altul, asta nu ne place. Și, în loc să începem invers traseul lui Iisus, să urcăm Golgota, să trecem prin greutăți, sa vărsăm sânge prin încercări, noi trecem direct la bucuria simțită de Apostoli la Muntele Tabor. Și sperăm, în prostia noastră, că lui Iisus i se luminează fața când ne vede.
Simplitatea expresiei shakespeariene “cum vă place“ leagă aripile îngerilor și atunci când îngerul nostru are probleme inima de porumbel din noi plânge, picătura ei găurind norii. Poate că undeva, cineva a prorocit “să facem totul cum ne place”, ca și prezicatoarea de care scria poetul latin Ovidiu. Carmenta, prezicătoarea din Arcadia, numită astfel pentru că dădea oracole în versuri (carmen înseamnă în latinește “poezie”), îi prorocește fiului ei Evandru perspective amenințătoare. Dar: “oprește-ți plînsul! Soarta dator ești bărbătește s-o-nduri / Astfel scris ți-a fost!”
Acum, se urcă spre templu. Urmează “sacrificiul”. Dar lăsați-mă să-mi măsor căderea de pasăre!... Am trecut de Tabor și-am ajuns la Golgota, dar ca orice muritor era obligatoriu să fac pasul invers: mai întâi să trec prin ceea ce nu-mi place, prin suferințe și apoi să trec la ‘muntele de bucurie’. În prăbușire, păsările dau mireasmă munților, indiferent de numele acestora și de Fapte. Deși nu sunt tâlharul care să înmiresmeze aerul Golgotei, din tot ceea ce mi-ar placea aș alege să mi se împlinească o ultimă dorință: să fiu eu cel din dreapta!