In curand o sa-mi aduca postasul zambetul de menta si eu inca n-am batut cuiul pentru cutia de scrisori. Si pentru a-mi bate cuiul am nevoie de un an de lacrimi, sau mai bine zis, parafrazandu-l pe Omar Khayyăm: „o zi de fericire, un an de lacrimi cere... caci zambetu-i solia tristetii care vine”. Pentru a fabrica un zambet e bine sa te mantuiesti prin lacrimi care sa cantareasca mai mult decat cuvintele.
Prin zambet sfredelim in plans. Lacrimile te rascolesc precum Nichita, te storc, te invaluie, sfasie inima negandului. In lumea lacrimilor asta suntem : o taina a altor infinituri, o constiinta-martor pentru un zambet strain. N-am inteles la inceput de ce am fost lasat singur, ca si marturisirea lui Tagore in „Lebada” sa, dar popasul pamantesc mi-a dezvaluit splendoarea zambetului intru plans, m-a aruncat in fluviul timpului. In primii pasi abisul de nereguli se revarsa prin fisuri mai mult sau mai putin intamplatoare. Si nu fisura trebuia tratata, ci marea de disfunctii care o provoaca. Sistemul propriu. E un fapt ca uitam sa mai zambim cu puritate. In ce consta „vinovătia” zambetului pur?
Cand muncim pentru un zambet, toate solutiile sunt plauzibile, toate directiile par ingaduite. Uitam de crizele de volatilitate, uitam de fiinta. Oare nu in infinirea insondabila a sufletului se desfasoara nestiuta fiinta in toata splendoarea ei, asa cum gandea Eminescu? De ce sa uitam de zambet si sa ne departam de propria noastra fiinta, de ce sa-l aprobam pe Heidegger, spunand ca fiinta “e tot ceea ce ne este mai indepartat”? Suspendati intr-un spatiu dezorientat si labil, plutim, cand euforici, cand cuprinsi de panica, peste adancuri nemasurate. Suntem descentrati. Ne asezam oblic intre lacrima si zambet, si nu inaintam.
S-a dat omului chip inaltat si prea putini zambesc. Zambetul nu creeaza haos, el simplifica lumea bocitorilor. Zambetul este trainic si de aceea el trebuie cautat. Cand ne intrebam ce rost are sa zambim, ne asemanam cu magarul orb ce invarte roata morii si care e foarte nedumerit la ce serveste necontenita si dureroasa lui invartire. Omul care a primit un zambet in coltul inimii este tonic. Crede in fapta lui, inspira incredere. E bine dispus, uita de plictiseala, de tristete, de ingrijorare.
Ce facem insa cand la usa noastra Postasul ne aduce un zambet tamp? E plin de nesimtiti, de impostori veseli, si chiar nu mai avem nevoie de astfel de cadouri. Pana cand sa varsam inutile lacrimi? Tonul de ansamblu a celor cu zambet tamp e redat de o iresponsabila suficienta. De ce ne mai uitam in inima omului cu zambet tamp? De ce trebuie sa “platim” Postasului pentru ca ne-aduce un alt zambet fals? Deschideti-va “Cutia cu mesaje” si dati-mi un raspuns!