A venit toamna. Astepti o noua primavara, imbracata in haine groase, haine de toamna... Toamna Ti-a adunat in parcurile prin care Te plimbai un covor de frunze multicolore pe care calci fara sa-ti pese... A venit toamna, si-ai uitat ca in vara care tocmai a trecut, Tu erai vesela, erai ca o floare, asemeni trandafirilor pe care-i rupeai si ii duceai acelei persoane pe care o iubeai. Paii Tai sunt rari. Privirea Ta pare pierduta a fi... Parca ai privi dincolo de tot ce te-nconjoara. Ai ramas singura, atat de singura ca ai uitat de toate... ai uitat de primavara si de vara... ai uitat de prima Ta iubire amara! A venit si-ai devenit din nou o melancolica cu sufletul pustiu si plin de lacrimi care-ti amintesc...
... si rupi din nou trei trandafiri, atat de rosii, ca-ti pornesc doua lacrimi fierbinti pe obrajii Tai cuminti...
Ai vrea sa fie iarasi vara, flori si voie buna, sa uiti de toamna zambind acestei lumi care se pare ca uitat ce-nseamna sa uibesti si sa traiesti... Acum, Te plimbi cu mainile-n buzunarele hainei Tale groase si grele, cufundandu-ti capul in gulerul calduros si matasos privindu-i pe cei cei invdiezi cat de mult se mai iubesc. Frunzele cad si Te opresti fara sa Te mai gandesti in trecut, si-asculti cum cad ca picurii de ploaie, atat de lin si impresionant ca ai vrea sa nu mai fie toamna.
... Te chinui si incerci sa-ti amintesti, de ce esti trist cand toamna vine, de ce Te-ai despartit de prima Ta iubire?...
In timp ce Tu citesti iti amintesti ca esti atat de melancolica si trista, ca Te-ai inchis in Tine. Si-ai vrea sa odata in jurul Tau o lume sa aduni strigandule ca nu ai inebunit, ca esti indragostita. Te-ai suparat pe mine si-mi lasi scrisoarea pe-o banca, iar vantul toamnei o spulbera-n tumultul de frunze, e luata, dusa, e moarta!
Stai!... stig acum dupa Tine... Tu nu ma auzi si-ti vezi de drum. Cuvintele in care sufletu-mi asternusem pe aceea scrisoare, privindu-Te cum pleci, Te duci si nu Te mai intorci, se duc... Imi ridic privirea deasupra copacilor, dincolo de ei, spre Cer. Ma simt strain acestei lumi. Lacrimile-mi cad si ma intreb: De ce si Tu, de ce? Imi adun frunzele in jurul meu, vorbindu-le, rugandu-le sa-ti spuna-n fiecare toamna:
"sa nu mai plangi, ci sa zambesti, sa ma asculti caci nu glumesc"...
"E toamna! S-a lasat noaptea draga mea... E intuneric! Stelele apar pe bolta Cereasca. Priveste-le! Le vezi? Luna e singura in departari, parca se afla pe piscurile muntilor. E o noapte de toamna. Gandurile-mi zboara departe, dincolo de realitate. Stelele, luna, o lume facuta pentru cei indragostiti. Nimic din viata aceasta nu e mai frumos ca aceste clipe petrecute parca pentru ultima data in viata mea! Priveste Cerul! Priveste luna, zorile care se ridica dimineata. Eu voi fi acolo, in lumina lor, Te voi astepta!... Stiu ca nu ma intelegi, dar odata cand eu nu voi mai fi decat pamant, iar aceste randuri le voi lua cu mine, vor ramane-n amintirea Ta ca niste ganduri pline de... Iubire"!...

Zambrean Iulian Adrian Alba Iulia 1999