Dintre publicațiile apărute după 1989, revista „Memoria” rezistă și astăzi în pofida problemelor financiare și a adversității celor care ar vrea să facă uitat trecutul comunist. Evocarea în paginile ei a ororilor petrecute în închisorile din Pitești, Aiud, Gherla, Jilava, Sighet, Tîrgu-Ocna, Rîmnicu-Sărat, în lagărele de la Canal, Capul Midia, Poarta Albă, Insula Mare a Brăilei, Periprava, ne ajută să nu uităm ce s-a întîmplat cu noi și istoria să nu se mai repete. Mărturiile despre intelectualii, elita politică a României democratice, foștii ofițeri ai Armatei Regale (organizatori ai Rezistenței armate din munți), țăranii care s-au opus colectivizării, preoții de toate confesiunile (și în special cei de rit greco-catolic), etnicii germani, femeile și copiii care au plătit cu viața păcatul de a nu împărtăși „idealurile comuniste”, au adăugat număr după număr file la dosarul pentru mult speratul proces al comunismului.
Revista „gîndirii arestate” a apărut în noiembrie 1990, fiind editată de Uniunea Scriitorilor din România. Redactor șef era Banu Rădulescu, iar din colegiul de redacție făceau parte (în ordine alfabetică) Ernest Bernea, Ana Blandiana, Ștefan Augustin Doinaș, Adrian Marino, Ion Negoițescu, Alexandru Paleologu, Dumitru Stăniloae, Petre Þuțea, Ion Vianu și Romulus Vulcănescu. Încă de la acest prim număr, am putut citi mărturii cutremurătoare despre calvarul românilor care nu au acceptat noua ordine instaurată de tancurile sovietice și au luptat împotriva acesteia. Pagina cu harta înroșită de sînge a închisorilor și lagărelor, care se va numi pînă astăzi „Geografia detenției”, prezintă imaginea hîdă a gulagului românesc. „Catalogul celor uciși în lupta contra comunismului” și „În căutarea omului pierdut” sînt rubrici în care oameni cunoscuți și necunoscuți formează lungi liste, în speranța că printr-un miracol, cei dispăruți vor putea fi regăsiți de familiile lor. Mai semnează articole Barbu Cioculescu, Paul Cernovodeanu, Cornel Regman sau Sorin Dumitrescu.
Încă de la numărul 2, revista este în doliu. Se stingea din viață Ernest Bernea, strălucit sociolog și etnolog, căruia Banu Rădulescu îi dedică cîteva pagini in memoriam. Din numărul 3 apar în colegiul de redacție Mircea Dinescu și Eugen Ionescu. O sincopă în apariția revistei (care devenea din ce în ce mai incomodă pentru puterea nou instalată la București) este imposibilitatea de a scoate pe piață numărul 4. S-a organizat o conferință de presă și a fost prezentată doar coperta proiectatului număr, pe care era scrisă cu litere mari întrebarea „Moartea culturii românești?”.
Odată cu numărul 5 și pentru a evita situații de genul celei din cauza căreia nu a putut apărea numărul 4, se anunță înființarea „Fundației Culturale Memoria” (președinte Banu Rădulescu, vicepreședinți Ștefan Augustin Doinaș și Adrian Marino), „care, între multiplele sale acțiuni, fixate prin statut, își propune drept obiectiv prioritar și urgent susținerea revistei de față”. În decembrie 1991 moare Petre Þuțea.
Continuă invitarea unor nume mari ale intelectualității românești să scrie despre gulagul comunist. Astfel, avem posibilitatea să-i citim pe Anton Dumitriu, Monica Lovinescu, Gabriel Andreescu, Andrei Pippidi, Petru Creția, Geo Dumitrescu, Mircea Carp, Ioan Groșan, Ana Blandiana.
Numărul 8 este din nou în bernă, odată cu stingerea lui Ion Negoițescu. Nicolae Balotă devine membru al colegiului de redacție, iar din numărul 9 Virgil Ierunca. Tot acum începe publicarea unui eseu al cunoscutului sovietolog Mihail Voslenski, intitulat „Nomenclatura”, prin care este demontat și analizat sistemul comunist sovietic. Alexandru Paleologu semnează o „Scrisoare deschisă la apariția numărului 10” și un eseu intitulat „Elogiul memoriei”. În acel aprilie 1994 se anunță stingerea din viață a lui Eugen Ionescu și a părintelui Dumitru Stăniloae.
Numărul 11 (septembrie 1994) se deschide cu un Mesaj Regal adresat revistei și fundației, urmat de un cuvînt al părintelui Constantin Galeriu. Geografia detenției include și partea de Românie pierdută în urma celui de-al doilea război mondial. Numerele 12 (noiembrie 1994) și 13 (mai 1995) îmbogățesc colegiul de redacție cu nume ca Sergiu Grossu și Ion Ioanid, respectiv Alexandru Ciorănescu.
Fiecare număr este ilustrat cu desene, gravuri, picturi sau fotografii înfățișînd regimul concentraționar din România comunistă. Memorabile sînt lucrările pictorilor Corneliu Baba, Ștefan Câlția, Horia Bernea, Sorin Ilfoveanu, Camilian Demetrescu, ale sculptorilor Mircea Spătaru, Mihai Buculei, Marin Gherasim.
Dintre rubricile obișnuite ale revistei, se disting „Literatura de după sîrma ghimpată” cu poezii scrise în detenție, „Amintiri din locurile morții”, „Istoria furată”, „Memoria armatei române”, „Memoria țăranului român”, „Memoria bisericii românești”, „Rezistența armată anticomunistă în România” sau „Internaționala terorismului comunist”.
Cercurile suferinței, ca cercurile făcute în apa în care a fost aruncată o piatră, patru la număr, descriu patimile deținuților politici în închisoare (primul cerc), ale familiilor acestora (al doilea cerc), ale deținuților după „eliberare” (al treilea cerc) și ale celor exilați în urma represaliilor (al patrulea cerc).
În numărul 17 este evocat Corneliu Coposu, una dintre emblemele vieții politice românești din primii ani de după revoluție. De la numărul 22 se alătură echipei Micaela Ghițescu.
Nu sînt uitate nici cărțile despre comunism apărute în Occident. „Cartea neagră a comunismului” apărută în Franța și scrisă de un colectiv coordonat de Stéphane Courtois reprezintă unul dintre cele mai importante documente despre crimele comunismului, oriunde s-ar fi petrecut ele, în gulagul sovietic, Europa de Est, țările asiatice (China, Coreea de Nord, Vietnam sau Cambodgia), Cuba. Apariția acestei cărți fundamentale în Franța, a cărui intelectualitate este încă bîntuită de idealuri stîngiste, a stîrnit multe controverse și a fost la un pas de a suferi un linșaj mediatic. Semn că, în ciuda evidențelor, sînt încă mulți occidentali care preferă să poarte în continuare ochelari de cal.
Unul din proiectele importante ale „Fundației Culturale Memoria” este amenajarea fostei temnițe de exterminare Jilava în „Memorialul Fortul 13 Jilava”, ca muzeu și loc de aducere aminte a anilor de teroare ce au urmat instaurării comunismului în România.
Nu lipsește din nici un număr apărut ulterior încarcerării patrioților români din grupul Ilie Ilașcu în închisoarea de maximă securitate din Transnistria, apelul la eliberarea acestora, un leit-motiv însîngerat cu litere de-o șchioapă „Eliberați-l pe Ilașcu!”.
În decembrie 1998 se retrage la cele veșnice redactorul șef al revistei, Banu Rădulescu. Iată cuvintele care deschideau acel număr al revistei:
„Numărul 25 al revistei noastre, care trebuia să fie, într-un fel, un număr jubiliar, iată, se transformă într-un număr îndoliat de plecarea dintre noi a redactorului-șef Banu Rădulescu.
Apărînd, la sfîrșitul anului 1990, din inițiativa și prin strădaniile fondatorului și promotorului ei, scriitorul Banu Rădulescu, revista Memoria a ajuns – în pofida tuturor dificultăților de care s-a lovit de-a lungul anilor – la numărul 25. Întîmpinată inițial cu neîncredere și nepăsare, privită cu indiferență și scvepticism de către unii, Memoria și-a continuat apariția de-a lungul a opt ani, croindu-și drum către mințile și inimile cititorilor, evocînd universul concentraționar românesc și căutînd să mențină trează imaginea ororilor și suferințelor din anii totalitarismului comunist.
Dedicat trup și suflet acestei opere, pe care chiar el o considera opera vieții sale, Banu Rădulescu a slujit pînă în ultima clipă, pe patul grelei sale suferințe, ideea continuității Memoriei și a încrederii în eliberarea gîndirii arestate.”
Numărul 28 din septembrie 1999 este primul număr tematic al revistei și este dedicat „Demolării” Academiei Române, după titlul excelentului articol al lui Petru Popescu Gogan. Tot aici este amintită reeditarea la editura fundației a cărții „La început a fost sfîrșitul” a Adrianei Georgescu, fosta șefă de cabinet a Generalului Nicolae Rădescu, ultimul prim-ministru al României libere.
Din numărul 31 (2/2000) apar în caseta de redacție Gheorghe Derevencu, Ion Drescan și Ion Þurcanu. Numărul 39 (2/2002) apare la scurt timp după moartea poetului și fostului deținut politic Ștefan Augustin Doinaș. În numărul dublu 41-42 (3-4/2002) este publicat un fragment din romanul „Cînd se întoarce vîntul” al cunoscutului dizident rus Vladimir Bukovski, figură emblematică alături de Alexandr Soljenițîn și Andrei Saharov pentru intelectualitatea rusă care și-a păstrat luciditatea în anii grei ai dictaturii proletariatului. Revine din numărul 42 (1/2003) în colegiul de redacție Ana Blandiana, alături de Romulus Rusan. Inițiatori ai Memorialului de la Sighet, muzeu organizat în închisoarea unde a murit floarea intelectualității interbelice, Ana Blandiana și Romulus Rusan conduc și Fundația Academia Civică, la editura fundației fiind editate cărți fundamentale ale gîndirii antitotalitare.
Numărul dublu 44-45 (3-4/2003) anunță formarea unui Consiliu consultativ din care fac parte Ana Blandiana, Mircea Carp, Sergiu Grossu, Alexandru Paleologu, Romulus Rusan, Dana Þăranu și Ion Þurcanu. Redacția este alcătuită din Micaela Ghițescu – redactor șef, Gheorghe Derevencu – redactor coordonator, Ion Drescan – secretar general de redacție și Mircia Dumitrescu – viziune grafică.
„Stîrnind interes în cele mai diferite medii și categorii sociale, revista a ajuns la Paris și New York, la Montreal și Tokyo, la Roma și Melbourne, la Madrid și Stockholm, la Londra și Geneva, dar și în cele mai îndepărtate localități din România. Însă o dată cu scurgerea anilor, sponsorizările și ajutoarele financiare cu care revista a supraviețuit s-au diminuat mereu, astfel că, în prezent, suntem în situația de a nu mai putea edita revista din lipsă de fonduri. În aceste condiții, facem un apel călduros la bunăvoința și generozitatea cititorilor și prietenilor noștri, cu rugămintea de a sprijini financiar – în măsura posibilităților – apariția în continuare a publicației” se spune în deschiderea acestui cel mai recent număr. Cine are urechi de auzit și bani de investit într-o instituție a memoriei colective, să acționeze în consecință.
Și se pare că anunțul a avut ecou. A apărut, cu întîrziere este adevărat, numărul 46 (1/2004). În care putem citi o evocare a Elisabetei Rizea, țăranca din Muscel ajunsă un simbol al luptei anticomuniste. Care va avea, dacă acțiunea „Academiei Cațavencu” reușește, un monument în București.