Pe Martin l-am cunoscut intr-o carciuma studenteasca. Ne-am imprietenit repede: amandoi est-europeni, el polonez, eu roman. Martin a fost cel care m-a invitat la „o seara speciala“ – spre marea mea bucurie, un cenaclu literar. „A very alternative place“, a tinut Martin sa ma informeze. In drum spre locul asta alternativ am trecut pe langa un bordel, cu felinare rosii si ferestre luminate difuz si am strabatut plin de curiozitate strada „with junkie prostitutes“, niste aratari de cosmar, care insa, mi-a spus Martin, au un succes nebun fata de cele din bordel, fete spalate si cu analizele la zi. Bonn-ul este un oras de burta-verde, de burghezi scortosi, insa daca te apuci sa scormonesti prin gunoaiele sale descoperi tot felul de minuni, printre care si emotia data de surpriza (m-am infectat cu HIV sau nu?). La capatul strazii „with junkie prostitutes“ am gasit locul alternativ. O cladire care parea parasita, in subsolul careia era amenajat un club, loc de intalnire pentru „artisti“: poeti inovatori, anarhisti, socialisti, trupe rock inca nelansate, tineri furiosi, gothici, satanisti, cativa junkies care pareau frati de cruce cu aurolacii de Bucuresti, artisti grafitti si mazgalitori cu fecale. Clubul, jumatate bar, jumatate sala de spectacol cu scena, se straduia din rasputeri sa fie alternativ: peretii ornamentati in zece mii de stiluri – puteai vedea un cap de cal impaiat, o oglinda de secol XIX, niste piese de feronerie, niste tablouri pictate cu furie sau sub influenta chimicalelor si o multime de alte “piese” care alcatuiau un vartej turbat. Bucatile de perete unde nu era nici o minunatie erau acoperiti cu bucati mari de carton pe care artistii plastici isi lasau schitele iar poetii marcau versuri. Se pare ca erau la mare pret desenele naive: toate schitele pareau a fi realizate de copii cu varste intre 3 si 6 ani.

In jur de 70 de oameni, amestecatura diversa, asteptau cu nerabdare inceperea recitalului. Jumatate dintre ei erau fie beti fie drogati. Mi-a retinut atentia un barbat, cam la 45-50 de ani, cu plete pana corbului, machiat, imbracat cu o rochie neagra si cu fata intesata de cercei. M-au incantat in mod deosebit manusile lui: rosii, cu dantelute, aduse parca din alta epoca. Nu cred ca era travestit, saruta cu foc o fetiscana cu pantaloni. Un individ cu aspect de oarecare s-a suit pe scena si a anuntat cu o voce tremuranda inceperea cenaclului. Prima poeta care a indraznit sa isi faca creatia cunoscuta a fost o femeie de vreo 30 de ani, blonda, cu parul strans in coc, imbracata cu o bluzita alba cu lavaliera si pantaloni negri. A recitat doua poezii: una care mi-a lasat impresia ca are mari probleme corporale (“mi-a cazut o mana si ma privesc in oglinda”). Publicul n-a avut nici o reactie, iar poeta a simtit nevoia sa recite inca o data poezia. Intr-un tarziu, oamenii si-au dat seama care e sfarsitul poeziei si au aplaudat entuziast. A doua poezie o chestie foarte sensibila: substantivul timp, caruia i-au fost aplicate cu delicatete o multime de adjective. Lumea a aplaudat mai devreme, iar poeta si-a sfarsit poezia si s-a dus de pe scena.

Al doilea poet a avut un succes nebun. Un individ cu ochelari, inalt si slab, cu o figura de pitigoi, a recitat o poezie al dracului de lunga, formata din catrene. Publicul s-a tavalit pe jos de ras si a aplaudat copios. Pentru exemplificare, un distih: “iubita mea m-a parasit / eu iute alta am gasit”. Omul a parut incantat de succesul sau si a tras tare inainte, insa organizatorii l-au tras jos de pe scena, depasise cele 15 minute acordate. Urmatorul poet a fost unul foarte vocal. A racnit poezia “Galagie”, o chestie interesanta, ne spunea in soapta ce bine e cand e liniste, dupa care incepea sa racneasca “GALAGIEEEE!”, si apoi iar o lua de la capat cu linistea aia nemaipomenita. A doua poezie n-am inteles-o pentru ca a tinut sa sasaie indelung toate consoanele fricative din versurile sale. Nici nu mi-a parut foarte rau de altfel. Pana la urma s-a dus pitigoiul si pe scena a urcat un individ zdravan, cu pantaloni de piele, musculos si cu plete. Care pletos s-a dovedit a fi un socialist furios: a citit o proza induiosatoare la inceput cand deplangea soarta parintilor care nu mai pot cumpara cadouri de Craciun pentru copii. Cauza acestui dezastru: americanii. Proza a urmarit pe parcursul ei nefericirea copilului fara cadouri (din cauza americanilor) pana la adolescenta, cand organizatorii l-au intrerupt pe socialistul furios, care ne-a anuntat cu parere de rau ca proza lui mergea pana cand respectivul copil implinea varsta de 70 de ani si murea (n-am reusit sa aflu daca tot din cauza americanilor). In ansamblu, proza asta mi-a lasat in gura un gust de Vama Veche: “americanii-s de vina / f... in gura sa-i f...“. Ultima fraza rostita de socialistul cu plete: “cine nu se apuca de droguri trebuie sa invete o meserie”. Si asta tot din cauza americanilor, banuiesc eu.

Seara mi-a fost salvata de o surpriza nespus de placuta: poezie vizuala! Imi venea sa topai de bucurie! Insa m-am abtinut si am stat cuminte pe scaunul meu, am luat o gura de bere, mi-am aprins o tigara si m-am calmat. O tanti de vreo 45 de ani, imbracata cu un taior de culoarea vantului turbat s-a suit pe scena si ne-a explicat indelung ca poezia pe care urmeaza sa ne-o citeasca este inspirata de o imagine speciala pe care a proiectat-o pe un perete. Imaginea: o reclama frantuzeasca la cerneala de la inceputul secolului XX. O imagine de o calitate artistica destul de dubioasa, realizata in stilul litografiilor lui Toulouse Lautrec (Jean Avril si Moulin Rouge) insa de o conceptie kitch: o tanti blonda, cu plete rau pe spete, cu un profil avantat si o privire languroasa care se straduia sa scrie cu cerneala aia speciala o scrisoare catre un nene pe care banuiesc ca il iubea ea in mod special. Per ansamblu poza asta imi amintea de fotografiile cu poeta Carmen Silva la masa de lucru. Tanti in taiorul de culoare vantului turbat a tinut sa ne informeze ca s-a pus in locul frumusetii aleia dubioase din reclama si a compus ea o scrisoare in versuri. Si s-a pus pe citit... si a citit de ne-a acrit pe toti: o poezie luuunga ca o zi de post negru, cu mari si galere si pirati si sabii manjite de sange si dorinte de intoarcere acasa si dorinte de imbogatire si iar pirati si iar sabii manjite de sange si iar galere si jafuri si insule cu pesteri pline de comori... Insa organizatorii au fost nemilosi 15 minute, nici o secunda in plus sau in minus. Asa ca tanti a trebuit sa coboare de pe scena, iar publicul a aplaudat: s-a terminat in sfarsit!

Dupa pirati am avut parte de o tanara furioasa care ne-a recitat si ea mult: cu avortoni aruncati in WC, iadul ca un frigider de abator cu carnuri atarnande, flori in cur si alte imagini fitoase. A citit o singura poezie si a tinut sa ne informeze ca este silita sa faca chestia asta deoarece vrea sa se duca la WC. Avea si fata asta o obsesie. Sinceritatea ei dezarmanta a castigat simpatia publicului care a aplaudat entuziast. De incheiere s-a suit pe scena o poeta care facea parte din cercul organizatorilor: o femeie la 45 de ani, cu codite si care incerca din rasputeri sa arate a scolarita, imbracata cu un sarafan verde, destul de scurtut si care purta niste dresuri de bumbac gros, albe, ceva care mi-a amintit de izmenele romanesti, denumite popular “hamleti”. Tanti asta a facut poezie interactiva cu publicul. Nimic de zis, avea prezenta scenica si putea sa rada la comanda, ba chiar avea o mimica deosebit de expresiva. Si poezia asta interactiva a decurs asa: tanti zicea un vers si cine avea chef, din public, trantea un alt vers, la care de tanti incepea sa se hlizeasca de parca se gadila. Si a tinut-o tot asa vreo 30 de minute. A intrerupt-o un nene cu bluzon verde si pantaloni mulati, bine dotat de natura (si el unul dintre organizatori). Si nenea asta ne-a anuntat ca va tranti o poezie creata pe loc. Si asa a fost, o poezie trantita. Dupa care ne-a anuntat ca serata poetica s-a incheiat si urmeaza sa cante trupa KULT04. Iar eu m-am dus sa beau o cafea cu Martin.