Am tras ieri două concluzii majore: că de la Silișteanu nu știi niciodată la ce să te aștepți și, cea de-a doua, că uneori să fii om e mai greu decât să fii poet.
Am plecat la Pitești din două motive (eternul doi guvernator al zilei de 2. 2x2.2002x2): îl cunoscusem pe Silișteanu la lansarea lui Filip și îmi plăcuse omul și asta era o șansă de a-mi petrece timpul cu poeziștii mei dragi: Alma, Sirena, Crissty80, Nichita Victoria, Madim, Anton, Filip, Dieter, Leviathan, Axel Lenn și Frigonul. N-o să vă povestesc despre drum (mulțumim Madim, Nicuț și Nichita), deși ar merita. Vă pot asigura că am vorbit numai despre site, cu mici întreruperi cauzate de diferite transbordări, căutări de Anton și mai târziu de teatru. Vă dau un pont: dacă treceți prin Pitești nu întrebați pe nimeni cum să ajungeți la destinație. E rețeta sigură să vă rătăciți.
Am ajuns la Teatrul Davilla unde am găsit o sală plină și un Silișteanu emoționat până peste poate, superb în agitația lui tremurată. Erau acolo oameni de toate vârstele, cu ocupații dintre cele mai diverse, care veniseră pentru a sta lângă Silișteanu. Vreau să-i amintesc pe Prea Sfințitul Calinic, episcop de Argeș și Muscel, Tudor Pendiuc, primarul Piteștiului, scriitorii Carolina Ilinca, Dumitru M. Ion, Aurel Sibiceanu, Marin Ioniță, Mircea Bârsilă și în mod sigur am uitat eu mulți alții. Au fost acolo patru academicieni, care călătoriseră de pe îndepărtate meleaguri sârbe și albaneze până în Piteștiul lui Silișteanu: Radomir Andric, Adam Puslojic, Mico Cvijetic și Kopi Kuciuk .
S-a vorbit mult și frumos sub bagheta lui Silișteanu, ajutat cu tact și grație de nașul Adam Puslojic. S-a cântat dumnezeiește. S-a citit poezie, s-au dat autografe și toți ne-am simțit ca între prieteni. Trebuie să-l amintesc pe puștiul lui Silișteanu. Nu știu când a avut omul acesta timp să facă un copil așa frumos, că am înțeles că e mare călător. Pe unde a fiert ceva în partea asta de lume, hop și barba lui să vadă și să ajute. Și mult bine cred că a făcut pe unde a umblat de a reușit să-și facă atâția prieteni.
Am plecat într-un târziu de la lansare și, așezați la masa pe care ne-o pregătise Silișteanu, am început să forfecăm evenimentul. Ne-am cunoscut și noi mai bine, am discutat despre istoria fiecăruia dintre noi și despre planurile noastre de viitor. Am descoperit pentru a-nu-știu-câta-oară că poeții sunt ființe speciale și când se întâlnesc se împrietenesc cât ai clipi. N-a contat acolo nici nivelul, nici vechimea pe site, nici numărul de steluțe, nici vârsta. Au fost doar niște oameni mistuiți de aceeași pasiune – poezia și adunați la o masă de un om – Florian Silișteanu. Dispăruseră și oboseala drumului lung, și grijile fiecăruia, și nemulțumirile pe care le adusesem cu noi de prin orașele noastre. Priveam fețele zâmbitoare ale colegilor de site și-mi aminteam câte un text superb din scrierea fiecăruia. Și cât de repede trecu timpul…
Am plecat spre mașinuțele noastre. Frig al naibii ca Silișteanu ăsta luase toată căldura și o sădise în sufletele noastre. Pe drum spre casă telefoane: unde sunteți, că n-ați zis că stați atât? Eram în mașină, bineînțeles. Bârfeam. Că uite-așa mai vede omul ce mici pot fi câteodată oamenii mari. Și zău că-ți pare rău.
Târziu de tot, acasă fac inventarul: câștigai o zi frumoasă, bună de pus in sertărașul de amintiri pentru nepoti, câțiva prieteni poeziști noi, păreri obiective despre alți poeziști cu vechime și nivel, o carte cu autograf, o promisiune de interviu (Siliștene, frate, dacă citești, fă-ți milă că mă omoară redactorul-șef), o gripă nou-nouță de la Axel, nivel 105 că tot nu-mi trebuia și gânduri de ducă la Timișoara.
Dacă ați fost e bine, dacă nu să aduceți scutiri medicale, iar dacă nici de-astea nu aveți, să veniți cu părinții tunși la școala.