Stau în fața computerului și nu știu exact ce voi scrie în următoarele rânduri. Oare vă va afecta? Oare Radu se va supăra de nuanța politică ce ar putea să reiasă de context? Oare site-ul va avea de suferit? Oare voi fi urmărit, blamat, împușcat? Habar n-am! S-ar putea ca toate acestea să fie doar temeri nefondate.

Nici nu știu cum să vă iau și de unde să încep. V-am obișnuit cu un glas dulceag, ușor sarcastic, de moșneag ce se perindă prin istorie. Știu de asemenea, că indiferent de greșelile din text și de stângăcia sa, nimeni, nici măcar meșterul meu prozator Costel, nu mă va faulta pentru aceasta. De aceea am să scriu cum îmi vine la mână și inimă, trecând peste toate temerile.

Eu sunt o corcitură și ca oricare altă corcitură îmi găsesc greu locul într-o comunitate. Tata era armean sută la sută, venit aici în carnea moșilor săi undeva pe la începuturile mileniului trecut. Istoria a trecut peste el și ai lui ștergând aproape orice urmă de apartenență națională. Îi mai rămăsese doar tenta tuciurie, nasul coroiat, un temperament exploziv și numele săpat undeva în pisania bisericii Sf. Arhangheli din Bacău, acum demolată. Mai știa câteva cuvinte în armeană, vreo două.
Mama e și ea un fel de amestec. După bunica se trage din Ardeal, iar după bunicul din Câmpina. Tata a murit, mama încă mai îmbătrânește.
Nu știu cum m-aș putea numi. Încă nu s-a inventat cuvântul pentru un asemenea amestec de sânge de aceea am să mă numesc așa cum mă numesc, Paul.

Ei bine, Paul, ar trebui să fie o ființă nefericită, temătoare, din gura căreia nu ai putea să auzi prea multe despre apartenența sa. Nici atunci când ar fi în Armenia, nici acum când vă scrie din România. Sunt câteva sute de astfel de Paul în România cărora nu le-ați auzit glasul. Și uite cum bat în megalomanie, asemuindu-mi conaționalii. Dar este un artificiu care sper că a prins și că și-a atins scopul. Să-l părăsim și să revenim cu picioarele pe pământ.

În anul domini unamienouăsutenouăzeci, am avut fericirea să văd, de la distanță ce-i drept, Araratul. Cum l-am văzut? Așa cum ar vedea orice român Columna lui Traian. L-am văzut adânc, l-am văzut în toată splendoarea, cu lacrimi, cu mândrie, ca pe o ultimă pecete ce-mi atesta naționalitatea. Dar l-am mai văzut și cu un dor de casă nebun. Ca pe o sfâșiere. Am ales orășelul meu de la poalele Măgurii Târgului Ocnei unde cincisprezece mii de suflete se pierd într-un anonimat bucolic.
Și sfâșierile n-au încetat și probabil că n-au să înceteze toată viața. O fi blestemul lui Paul. A urmat Ierusalimul.

E noapte. Ora 3. În pântecul grotei cânt singur. Afară, pe marmura portocalie de vremuri, stau clătinându-se de oboseală doi diaconi. Nu ați fi înțeles cântecul meu. Voi dormeați atunci într-o Românie dureros de îndepărtată. În față am un Iisus basorelief, ce reînvie din argintul masiv, bătut cu pietre semiprețioase cât oul de turturică. Aici, în centru, am simțit cele mai mari fericiri și tristeți pe care un om poate să le ducă. Câte s-ar putea scrie despre aceste trăiri... Despre Mormântul în jurul căruia s-a murit și înviat de atâtea ori, despre ziua Luminii, despre oameni și duhuri, despre Maica Filofteia de la Biserica Ortodoxă Română din Ierusalim și despre Așkena, cea albăstrită pe față de crucea tatuată, venită tocmai din vechea Asirie, despre franciscanul blajin ce așteaptă rândul la Sfânta Liturghie și despre micul călugăr etiopian care se întinde-cruce pe dalele de marmă, despre camera mea mică din care auzeam corurile rusești și-n care tremuram de dor și de frig. Câte nu s-ar putea scrie... Am ales Bucureștiul, locul în care mă dor toate dorurile. Poate asta înseamnă să fii acasă.

Plecat fiind, am înțeles și simțit ce înseamnă să fii român, întors, am înțeles ce înseamnă să fii armean. Sunt atât de mândru de mine încât nimeni nu mi-ar încape în piele!

Ajuns aici, am căutat cum este și firesc, rădăcinile mele. Le-am căutat în istorie, în literatură, știință, ochii oamenilor. Le-am găsit bine, erau sănătoase. Poate puțin necunoscute și tocmai de aceea sănătoase. Bâjbâind, m-am regăsit pe zidurile Curții de Argeș și Trei Ierarhi (așa mi-a spus Balș), m-am regăsit vechi (așa mi-a spus Xenopol), m-am regăsit Voievod (așa mi s-a spus despre Ioan Vodă cel Cumplit și despre frati-su, Potcoavă, care strica încălțările cailor cu palma goală), m-am poet și m-am și pictor.... trăiam undeva abia tangibil.

Mă opresc aici cu acest text care s-a dorit un întreg și care a devenit doar o introducere, o confesiune ce va pleda pentru mine atunci când am să apăr ceea ce sunt, român și armean. Sper să nu se oprească aici și să continue desfășurând în fața voastră adevăruri crude, poate periculoase pentru mine, simple istorii, sigur neștiute și interesante pentru voi. O mare parte dintre ele vor fi exclusiv despre istoria armenilor, altele vor fi despre români și ultimele despre Paul, toate, sper eu, prezentate într-o plăcută și inspirată scriere.