PREMIUL NATIONAL DE POEZIE „MIHAI EMINESCU” a fost acordat anul acesta poetei Angela Marinescu despre care noi sugeram altă dată, si tot în aceste pagini, că ar putea fi printre foarte putinii poeti români de azi compatibili cu Premiul Nobel pentru Literatură, acordat de Academia Suedeză.Plusând, am putea zice că mai compatibilă cu Premiul Nobel decât cu Premiul National „Mihai Eminescu”/ poezia Angelei Marinescu neavând nimic „national” în ea (în afară de limba română în care este scrisă, fireste), si cu atât mai putin „eminescian”, cu tot efortul criticului Mircea Martin, dintr-un Laudatio, la decernarea premiului obtinut de Angela Marinescu la Botosani, în orasul nasterii lui Mihai Eminescu, de-a o scoate si putin... ”eminesciană”. Pardon! Angela Marinescu fiind chiar cel mai „antieminescian” poet din câti se vor fi ivit de la Eminescu încoace! Ceea ce pe Eminescu, fireste, nu-l deranjează cu nimic, fiind el oricum „nemuritor si rece”!
Selectată din cele 5 nominalizări din acest an: Gabriela Melinescu, Ion Mircea, Cristian Simionescu, Nicolae Prelipceanu, Angela Marinescu i-a surclasat pe cei dinaintea ei printr-o notorietate „agresivă” si plină de întunecate prezumtii.”...lumea sensibilă a poetei e, în bună măsură, contracarată de tendentiozitatea antimistică, de pornirea demonstrativă, sub aparentele spontaneitătii, împotriva binelui, frumosului, adevărului” (Gheorghe Grigurcu); „Exorcistul din Angela Marinescu intensifică vechile spaime si produce altele noi, mult mai reactive.”(Al. Cistelecan); „O rugăciune-spovedanie, tragică si sfâsirtoare, încheie parcursul liric si moral al Angelei Marinescu si ea reprezintă o pagină de mare poezie, etc.,etc.,” (Nicolae Manolescu).
De la „Structura noptii”/ poemul incendiar de prin anii 70/80 („Obsedată de umbră si-ntuneric, acum, când trâmbitele răsună”) si până la poemul „Parcul” incluse, ambele, în Editia definitivă cu titlul Skanderberg apărută în 1998,la Editura Vinea, totul în poezia Angelei Marinescu se extrage din negru în si mai negru, din sânge în si mai sanguinar. „Poezia mea nu a fost poezie, eseul meu nu este eseu. Înseamnă că ceea ce am scris nu incumbă exactitatea despre care vorbeam. Pot să spun că această exactitate as defini-o si ca un fel de perfectiune. Poate că arta este perfectiunea însăsi si eu, mai ales, tind spre artă, nu pot ajunge la artă decât foarte greu, foarte rar si cu eforturi foarte mari. Ceeea ce am scris, asa cum am scris, este instrument de seductie integrat ritualului.” (Angela Marinescu).

www.meridianul.com/cultura