LADY LAZARUS SAU HOÞUL DE LUMINÃ?

Presupun că mulți dintre cei și mai mulți care accesează acest site au testat pe propriile simțuri lectura unor texte semnate Sylvia Plath sau Ted Hughes. Eu am găsit în Sylvia Plath acuratețea unui bisturiu chirurgical, iar în Ted Hughes mână sigură a celui care mânuiește un asemenea instrument. Și sinceră să fiu, mi-am dorit întotdeauna să pot admira “ermeticul” bisturiu și mâna sigură, atentă la detaliu, operând asupra unei aceleiași realități. Cred că nu sunt singura și ,probabil, acestei categorii de cititori se adresează lucrarea Elenei Ciobanu intitulată “Lady Lazarus și hoțul de lumină”, apărută la editura Corgal Press Bacău în 2002. Autoarea a făcut o inspirată selecție de texte, câte 20 aparținând fiecărui poet în parte : “Poeziile lui Ted sunt selectate din ultimul volum, Birthday Letters. Poeziile sale sunt organic legate de poeziile Sylviei prin titluri și , mai ales, prin conținut. De altfel, volumul lui este în exclusivitate născut din contemplarea vieții și a iubirii lor.” Unele texte sunt însoțite de scurte incursiuni istorice în viața și în jurnalele Sylviei.
În cele ce urmează vă propun spre lectură patru texte (două ale Sylviei, două ale lui Ted). Mă gândesc că ar fi interesant să pornim o discuție pe marginea lor, în sensul adoptării uneia dintre poziții (vă reamintesc că ambii autori tratează aceeași “temă”, scuzată fie-mi exprimarea ușor școlărească) . Revin astfel la titlul propus de mine, Lady Lazarus sau Hoțul de lumină? Vă rog să încercați să fiți atât cititor cât și scriitor în acest demers, pentru că astfel am putea afla încotro se îndreaptă atât preferințele publicului, cât și tendințele care guvernează scriitura noastră. În limbaj comun, s-a putea spune că vă supun unui subtil test de personalitate … poetică.

URMÃRIRE
Sylvia Plath
E o panteră tiptil după mine:
Moartea mea într-o zi de la ea va veni.
Lăcomia ei a dat foc pădurii,
Prada își caută mai regește ca soarele.
Cât de ușor, cât de suav îi mai umblă pasul,
Mereu din spate înaintând;
Prin cucuta pustie ciorile croncănesc a dezastru:
A-nceput vânătoarea, capcana e-ntinsă.
Jupuită de spini, răzbesc printre stânci,
Pierită, în amiaza albă, fierbinte;
Prin mreaja ei de vene roșii
Ce focuri aleargă, ce dor se-aprinde?

Scotocește, nesățioasă, ținutul,
Osândită de păcatul din veac,
Sânge strigă, să curgă sânge.
Carnea trebuie să-I astupe rana crudă a gurii,
Ascuțiți dinții sfâșâind și dulce
Furia dogoritoare a blănii sale;
Săruturile ei usucă totul, labele-s mărăcini,
Pofta-I moartea o-mplinește.
Pe urmele ferocei pisici,
Pentru plăcerea ei aprinse ca torțele,
Zac femei pârjolite și devorate,
Momelile trupului ei hămesit.

Acum dealurile clocesc amenințare, prolifică umbră.
Miazănoaptea învăluie crângul încins;
Jefuitoarea, neagra, de iubire mânată,
Cu pulpe spintene, ține pasul cu mine.
Pe după desișurile încâlcite din ochii mei
Mlădioasa-I la pândă; în ambuscada din vis,
Sclipitoare ghearele terfelind carnea
Și flămânde, flămânde coapsele încordate.
Ardoarea ei mă prinde-n capcană, ațâță copacii,
Iar eu fug pâlpâind înăuntrul pielii.
Ce alinare, ce răcoare mă mai poate cuprinde
Când arde galbena uitătură și lasă urme?

Îmi arunc inima ca să-I opresc alergarea,
Setea-I s-o ostoiesc, îmi risipesc sângele;
mănâncă și-I trebuie iar să mănânce,
Impune întreg sacrificiul.
Vocea ei îmi aține calea, sună a transă,
Pădurea, devastată, cade, scrum;
Îngrozită fug, de dorința secretă,
Din calea strălucitoarei invazii.
Intrând în turnul spaimelor mele,
Ușile peste vina întunecată le-nchid,
În cuie bat ușa, fiecare ușă în cuie.
Sângele se năpustește, bubuind în urechi:

Se aude pe scări pasul panterei,
În sus venind, în sus, pe scări.



TROFEE
Ted Hughes
Pantera? De pe atunci te târâse
Prin Europa, părea că-I erai în fălci,
Că târșâiai printre picioarele ei,
Gura ta deschisă strigând, ori nemaistrigând, nici atât,
Te-ai lăsat pur și simplu târâtă. Adevărata ei pradă
Sărise, scăpase. Prin urmare, colții,
Orbi de frustrare,
Îți zdrobeau traheea, sugrumau sunetele. Stropi
Rorschach de la acele șuvoaie paginile jurnalului
Þi le-au pătat. Efortul tău de a striga vorbe
A ieșit deslușit în sângele zvântat,
Îmbogățit de adrenalinele
Disperării, terorii, furiei pure –
Patruzeci de ani de atunci,
Suflul bestiei, ieșind din paginile uscate,
Îmi ridică părul pe mâini.
Fiorul. Privirea
Săgetată țintă spre mine
Prin bijuteriile tale de chihlimbar.
Și cum te-am prins alene întinzându-te, și-a încleștat
Fălcile în fața mea. Tenacitatea
Marii feline în a revendica
Pe cel însemnat, mutilat cândva,
E un proces chimic – o combustie
A materiei judecății.

Așa că s-a aruncat peste tine. Urmele ei de junglă
Þi-au lovit pagina. Fără îndoială al tău era
Sângele. Cu un râset,
Am suportat întreaga ei greutate. Habar n-aveam
Că atacul șoc al marilor prădătoare,
Zic cei scăpați, amorțește victima
Într-o beție euforică. Încă zâmbind
În timp ce mă adjudecă, I-am desprins
Cu grijă bentița dintre dinți
Și un cercel să le am: trofee.



CITITOARE ÎN GLOBUL DE CRISTAL
Sylvia Plath
Șade Gerd cu picioarele fuse în cortul întunecat,
Fața trasă, ajunsă arămie cu anotimpurile,
Pielea uscată la încheieturile degetelor
De la asprul ei meșteșug. Nepătat de timp,
Globul șlefuit agață focul de mâinile ei, o lentilă
Topind ale vremii trei orizonturi.

Intră doi să-I încerce puterea, o pereche verde,
Cu frunzele abia ieșite după jurăminte : “Hai, spune-ne,
Cum ne-o fi împreună,
Bine sau rău. “ Gerd își lunecă ochiul spre fiecare: nespus de dragi
Unul altuia; stofă potrivită pentru vremuri vitrege.
Încet, întoarce globul:

“Văd doi meri viguroși,
Uniți de crengi întrețesute
Și peste tot în jur, lăstare de nădejde
Răsar; acestei case, zile înfloritoare
Îi vor aduce spor la recoltă, iar rodul culesului
Urma-va cu vreme bună.”

“Necazuri nu, zici?” întreabă el. “Vom îndura
Orice-ncercare-ar fi să fie, ca să spunem drept”,
Îi îngână vorba mireasa lui. La aceasta,
Gerd învârte globul în flăcări : “Furtuni năpraznice, recunoaște ea,
Se pot abate cu distrugere peste vreo mladă mai firavă și, totuși,
Vor întări livada chiar prin asta.”

Micul obol o dată plătit, cei doi nuntiți
Pășesc afară, în aerul de soare îmbogățit, zoriți
Să-și guste răgazul de înflorire.
Distantă, chircindu-se ca o mumie, Gerd scrutează
Cuarțul clarvăzător care, odinioară, la propria dorință,
i-a pretins vederea dintâi, fecioară, pentru cea de acum, perfectă.

Pe atunci, o zvăpăiată hoinărind în voie, Gerd tânjea
Să stăpânească mai multă vedere decât îi este dată femeii
Prin simțuri: ca să prevadă credința iubitului ei
Și ce le era sortit , a înfruntat
Blestemul bisericii ca să cunoască jurământul spurcat,
De subjugat demoni.

Un fulger ca la sfârșitul lumii a sfâșiat negrul nopții.
Lucrul mâinilor Domnului a stat prins în strălucirea
Ce aduna toți sorii zilelor din toate timpurile,
Pentru ca cerșetoarea Gerd privirea să-și ațintească
La priveliști cu gorgone putând a preschimba-n piatră
Inimi ale acelora ce străpung miezul timpului.

Ce a văzut Gerd atunci I s-a încrustat în mintea
Mâncată de ciumă ca luna : fiecare mugur
Zbârcindu-se tăciune la obârșia lui,
Fiecare iubire arzând oarbă până la sfârșitul ei pustiit –
Și, înțepenit în miezul cristalului, rânjind fioros:
Capul morții veșnic verzi a pământului.


ÞIGANCA
Ted Hghes

Stătea acolo Catedrala,
Impotentă, pentru decor, pentru alții, pentru alte
Vremuri. Săgeata spectaculoasă
A tonajului ei ne-a străpuns
Prin întunecimea umbrei și greutatea sacrului.
Nu era prima dată când vedeam Rheims. Ultima.
Nu mă voi mai apropia de ea niciodată.
Lovitura de fulger a întâmplărilor
A ars cea mai mătăsoasă, mai tăinuită și mai vremelnică
Hartă a Franței pe care eu o țeseam
Înaintea noastră – cum își țese păianjenul calea,
Pentru viitorul nostru, poate. Prima noastră
Explorare în afara Parisului:
Am mers în recunoaștere, am făcut însemnări, fermecați
De toate. Am stat în piață,
Ne-am înmuiat cornurile cu unt în ciocolată caldă.
Tu scriai cărți poștale, concentrată.
În haine de ploaie. În plină dimineață, aer proaspăt.

Þiganca neagră și îndesată
A apărut ca din senin. Ocupată, precisă
Ca o nevăstuică încercând fiece crăpătură
Sau ca un cuțit de ospătar desfăcând scoici,
Aruncând fără încetare
Pe cea rea la gunoi, cochilia de deasupra
La gunoi, apoi la următoarea, atent,
Să-I găsească descuietoarea. Îți arătam în palmă,
Un pandativ religios – un Nicolae, o Marie.
Expertă, fără nici măcar să tragi cu ochiul,
Ai refuzat-o aproape înainte ca ea să vorbească,
Un reflex practicat, întins ca o capcană, grea,
Vehemența ta s-a lovit de a ei.
Cerșitul ei de rutină, grăbit, a încetat la non al tău.
S-a oprit de –a binelea, înțepată, împietrită, atât de brusc
Ca și cum ai fi pălmuit-o. Ca un pistol, degetul ei
S-a ridicat către fața ta, tot avântul ei
Făcut țurțure în arătător : “Vous
Creverez bientot.” Fața ei neagră,
Un nod de piele uleioasă, un quipu,
Ca al lui Geronimo. Ochii amari
De drojdia beției de răzbunare, răutate galică veche,
Stafide, de fiere. Și, la fel de abrupt,
A plecat mai departe, încoace și încolo,
Printre mese, și a dispărut, lăsându-și cuvintele
Mai grele decât Catedrala,
Mai mari, mai întunecate, cu rădăcini mult mai adânci –
Întregul meu trup și-a luat asupra povara lor
Ca pe o religie mai nouă sau mult mai veche,
Doar în mine, pentru a fi purtate
Peste tot – catacombe mai adânci
Și cu un Dumnezeu mai puternic.
Dar tu
Ai continuat să scrii vederi. Zile întregi am potrivit în rime
Talismanuri de putere, în cynghanedd,
Să-I neutralizez veninul. Îmi imaginam
Cum mă întorceam la Rheims, cum o găseam
Și îi dădeam o monedă – ca s-o mituiesc, să-și cheme acasă
Proiectilul. Dar tu
Nu I-ai dat nici o atenție. N-ai pomenit-o niciodată
În jurnal. Și eu am atârnat de speranța
Că nici măcar nu auziseși. Asurzită, poate,
De explozii mai apropiate. Închisă, poate,
Într-o mai solidă criptă.