Frunza de stejar a Cenaclului de Seară :

« Voi care vă întoarceți acasă
și după ce ați închis ușa
spuneți « bună seara »
voi nu știți ce înseamnă
să intri pe o ușă tăcând »
Octavian Paler – Singurătate

« Cel mai greu e începutul ». (http://www.agonia.ro/index.php/essay/208450/index.html)
Acesta este subtitlul eseului prezentat de Mihai Alchimescu (Constantin Balaban), sâmbătă, 26 mai 2007, în Rotonda Muzeului Literaturii Române.

Se pare că autorul a avut această premoniție când a abordat o tematică atât de variată, unită sub un titlu mult prea încăpător, dar deloc susținută de argumente.
Am avut parte de o seară plină de sentimentalisme exclamative, rod al unui soi de pseudofilosofie, deloc potentă, care nu a trezit decât dubii în privința autorului.
O scriere artificială, în care etalarea prețiozităților și zelul detectivistic au lăsat gustul unui tip de « investigație cu anasâna care făcând abstracție de argumente decisive... se preocupă să-și impună versiunea proprie » .
Prizonieră într-un strat de oratorie gelatinoasă, expunerea tânărului Alchimescu a apărut descărnată, alunecată în moft, și goală de temeiul real al îndrăznelii.

Dl. prof. Florin Iordache și-a structurat demersul critic pe tema dilemei : « poporul român este mai mult dac sau mai mult roman ». A remarcat domnul profesor ideea pe care o avansează autorul despre influențele limbii asupra psihologiei comportamentale a unui popor. Eseul cade, după părerea vorbitorului, dar rămân în picioare, disparate, parabola cu Iosif și găselnița împărțirii în silabe a celor două nume ale înaintașilor noștri : Trai-an și De-ce-bal.

Petre Fluerașu, care a ratat de această dată startul, s-a arătat nu atât nedumerit cât șocat de modul în care autorul reușește să piardă foarte repede legătura cu realitatea și cum aproape cu bună știință, prin fraze lungi și inflație de paranteze, reușește să nască un text mort. Pe scurt, Fluerașu Petre a concluzionat că este absurd ca în era nanotehnologiei să scrii texte cu finaluri absurde și să le vinzi drept eseuri.

Conu Marius, spre deosebire de antevorbitorii săi, și de mine, care îmi făcusem deja o părere, a început cu o apreciere pozitivă : Alchimescu știe să facă bine ceva ! Știe să joace whist. Dar cum eseul nu este whist, după părerea lui Marius, textul este un început de editorial ratat, continuat cu un amestec tembeloid de hypermarketuri, școli și Dumnezei, care nu poate fi definit nici ca o comunicare științifică, nici ca o lucrare SF, cu atât mai puțin ca un eseu. Textul nu are o intenționalitate definită, nu spune nimic. Dă niște sentințe fără nici un suport. În final, Conu Marius, îi acordă tânărului Mihai Alchimescu hârtie igienică. O distincție meritată.

Liloo, Hanganu Liliana, care cu greu s-a stăpânit și pe timpul lecturii, a izbucnit ca un lac de acumulare plin, căruia tocmai i s-a aruncat în aer barajul. Textul, spune Liloo, este un coșmar, nu numai că nu se scrie așa, dar lucrarea este plină de greșeli istorice, este rezultatul unui melanj între angoasele intime ale vârstei, visurile unei adolescențe târzii și un soi de comunicare pleonastică. Problema cea mai deranjantă pe care a subliniat-o Liloo este confuzia între România ridicată la rang de Maica Domnului în accepțiunea alchimică a lui Mihai și realitatea spuselor Papei Ioan Paul al II-lea, pe data de 9 mai 1999, când a comparat țara noastră cu Grădina Maicii Domnului.

Daniela Micu a încheiat seria celor care au dorit să-și exprime opinia asupra textului Alchimician: nu trebuia să citești ceva care nu are nici o logică ci seamănă cu o temă pentru acasă făcută în grabă.

După o bienvenită pauză, s-a trecut la partea a doua a Cenaclului, momentul de poezie clasică. Profesorul Florin Iordache a început cu câteva texte din marele reformator al limbii literare, care este Nichita Stănescu. Ideea a fost preluată din zbor de Liliana și continuată cu lecturi din placheta « Șapte poeme », poeme scrise de Nichita și dăruite prietenului său Ion Donoiu. Desigur, Aurel Ifrim, acest tânăr scriitor cilibiu cu părul coliliu ne-a povestit o întâmplare cu Nichita, care a rămas consemnată în fonoteca Cenaclului de Seară.

Partea a treia a început cu muzică. I-am audiat – Doamne ce frumos sună! – pe membrii grupului vocal Accent din Tulcea, grup adus de Aurel Ifrim, inegalabilul tânăr scriitor, nemărginit de cărunt.

Violeta a citit o parodie scrisă de Rudy Valentino, pe care-l așteptăm – sper că ai citit Florine – la Cenaclul de Seară, după care, de comun acord, și ca să nu depășim ora 21.00, am plecat spre Castel, la un cârnăcior și o bere.

Și vor mai fi zile, și vor mai trece nopți, iar noi vă așteptăm vineri la Librăria Diverta din Mall Vitan, la orele 13.00, unde Cenaclul de Seară este invitat în cadrul unui proiect inițiat de d-na învățătoare Elena Nuică, de la Școala Generală « Marin Sorescu », sector 4, București.

În Rotonda Muzeului Literaturii Române vă așteptăm, ca de obicei, sâmbăta, după ora 17.30. Pe 2 iunie Emirul Ovidiu Oană își dă « Arama » pe față, ne invită la discuția liberă pe tema « Adevăr și axiologie » și ne lasă să-i admirăm colecția de clopote.

Semper poesis !