Căutarea unor noi modalități de expresie artistică și a unor surse (alternative) de inspirație reprezintă o realitate de care au luat act scriitorii ultimelor decenii; ei au înțeles repede că temele mari au fost deja ilustrate, cu mult înaintea lor, așa că se impunea o schimbare de ritm și de perspectivă. Un romancier ca Donald Barthelme (1931-1989, născut în Philadelphia, dar crescut în Texas, membru al Academiei Americane și al Institutului de Arte și Litere, laureat al cunoscutului National Book Award) a început prin a scrie „texte ciopârțite”, adică bucăți de proză postmoderniste, obținute prin tehnica decupării și a colajului, pentru ca în ultimul roman, „Regele”, să preia legenda lui Arthur și a cavalerilor Mesei Rotunde și s-o transforme într-un roman modern despre război și despre condiția umană. Tradus impecabil de Cristiana Vișan și publicat la noi de Editura Univers (2007), romanul amintește de experimentul intitulat „Crime la Elsinore” al lui Horia Gârbea: aceeași manieră ironică de a trata subiecte tabu, aceeași vervă satirică și lipsă de respect față de canoane.
Personajele din legenda medievală sunt transferate în perioada celui de-al doilea război mondial, ele păstrându-și nu numai numele, ci și, parțial, trăsăturile moral-emblematice pe care li le-a perpetuat tradiția: Arthur este viteaz și înțelept, Guinevere - frumoasă și ușor de atras în păcatul adulterului, Lancelot – obsedat de faimă, curajos și nechibzuit etc. Translația temporală nu se aseamănă câtuși de puțin cu cea din „Un yancheu la curtea regelui Arthur” imaginată de Mark Twain; nu mai este vorba despre o călătorie în timp a personajelor, ele par a fi rămas pe loc, aidoma unor marionete din teatrul ambulant. Timpul și spațiul sunt cele care se mișcă în jurul lor, fără să le influențeze în vreo măsură. Dacă personajul lui Mark Twain își dă seama că a nimerit în alt timp și este capabil să facă diferențe și să gândească / judece obiceiurile medievale din perspectiva omului modern, să se mire și să nu înțeleagă (de unde comicul de situație), personajele lui Barthelme par a se lua în serios și a considera că este normal ca turnirurile medievale, locomotivele, formulele magice și codul lui Einstein să fie contemporane. Stadiile ontice ale timpului sunt abolite și cititorului i se oferă imaginea unui prezent continuu, în care succesiunea devine simultaneitate.
Scene propriu-zise de război nu există în roman, mișcările grandioase de trupe, câmpurile de bătaie, masacrele, deportările și toate secvențele epice specifice prozei de război sunt redate indirect, prin dialoguri între voci care nu pot fi atribuite unor personaje, pentru simplul motiv că aceste personaje nu există, așa cum nu există, ca realitate scenică vizibilă, corul antic. Barthelme preferă personajul care „se aude” celui care „se vede”, de aici impresia că asiști la un fel de teatru radiofonic, cu toată libertatea de a-ți imagina învelișul de carne și oase care este adăpostul vocilor în dialog: „Priviți! E Lancelot!” „Gonește, gonește...” „Ca mânat de-un demon!” „Splendida musculatură a calului său mișcându-se ritmic sub pielea-i umedă!” „Hristoase, ce repede gonește!” – cu această împletire de dialoguri începe romanul, zvonistica și comentariile alerte sugerând o transmisiune în direct și dând posibilitatea unei re-creări, de tip oral, a secvențelor narative din legendă.
Ceremonialul curtenesc este pulverizat în cele mai crunte banalități, Guinevere „la Londra, la palat. Așezată pe un scaun, face marmeladă de mere” și-l ascultă pe Haw-Haw („Lordul Haw-Haw”, pseudonimul unui cetățean britanic, filonazist, care, în timpul celui de-al doilea război mondial, a lucrat pentru propaganda germană). Scena este de-un comic absurd datorită seninătății cu care personajul, continuându-și activitățile domestice, acceptă injuriile și criticile de la radio, conversând ca o menajeră oarecare cu doamna ei de companie, Varley: „Dar oare contribuabilii vor o regină care-și petrece toată ziua sorbind gin în timp ce se întreține cu unul dintre principalii consilieri ai regelui? Eu cred că nu” – se aude vocea lui Haw-Haw și, imediat, cea a lui Guinevere:”Cât e ceasul?” (p.8). Reflecțiile asupra războiului sunt emise, cu umor negru, pe fundalul comentariile acide, filonaziste, ale lui Haw-Haw, dar și ale lui Ezra Pound, cunoscut pentru simpatia față de Mussolini și pentru afirmații de genul „dacă cineva ar fi atins de geniu, ar porni un progrom împotriva evreilor” (p. 9). Guinevere se situează brusc în ipostaza de martor și de comentator al istoriei – văzută ca proces diacronic: „Dintre toate războaiele la care am participat, acesta nu e tocmai războiul meu preferat. [...] Ceea ce am admirat întotdeauna la Arthur e că mereu reușește să fie de partea binelui. Dar, pentru Dumnezeu, ce urzeală! Înainte vreme bărbații mergeau la război, își dădeau în cap o zi și jumătate, și asta era tot. Acum avem ambasadori peste tot, acorduri secrete cu anexe și mai secrete, trădări, treceri dintr-o tabără în alta, înjunghieri pe la spate...” (p. 9).
Pentru Donald Barthelme, a vorbi despre război înseamnă a imagina tactici și scheme și a reduce taberele la simboluri cromatice: Lancelot se luptă cu Cavalerul Negru, cu Cavalerul Brun, Galben sau cu cel Roșu, fiecare reprezentând o anumită rasă, arie geografică ori ideologie; importantă nu este strategia militară, ci confruntarea de idei și supremația orgolioasă a rasei, a mediului și a momentului. Lancelot pare a se lupta cu mai sus numiții cavaleri pentru completarea palmaresului personal, iar momentele de relaxare / armistițiu, numeroase, sugerează că avem de-a face cu simpli actanți, ceea ce justifică neimplicarea în profunzime: „Lancelot izbește cu furie coiful Cavalerului Galben. Cei doi se pocnesc de zor. Avantajul e când de-o parte, când de cealaltă. O fetiță îmbrăcată în verde apare pe câmp. Vă rog, domnilor, spune ea. Lancelot îi face semn Cavalerului Galben să se oprească. Ce e? o întreabă pe fată. Vă rog, domnule, nu doriți să cumpărați niște biscuiți făcuți de Fetițele Cercetașe? Cinci șilingi cutia” (p.48). Momentele de acest fel, amintind de teatrul brechtian (v. „Opera de trei parale”), alternează cu pseudomanifeste ale postmodernismului: „După părerea mea, spuse Walter cel Sărac, vechea rânduială a dispărut. S-a terminat. Nu mai vrem extraordinarul, reprezentat de domniile voastre și de faimosul vostru rege. A venit vremea celor de rând, a acelor netalentați, mediocri, a celor absolut neîndemânatici. Un electorat foarte vast. Fiinte obișnuite, dotate cu suflet și inimă și ce le mai trebuie. Voi, domnilor, oricât de respectabili ați fi, ați ajuns niște anacronisme” (p. 37). Literatura trebuie să se ocupe exact de acest „electorat”, compus din cititori care nu știu cine a fost Arthur sau alte personaje istorice de felul lui, pe care retoricile tradiționale îi lasă complet indiferenți și care nu au nici măcar cunoștințele elementare înțelegerii unui text care nu reprezintă binecunoscutele reclame la pantofi și biscuiți, la Coca-Cola ori la hamburgeri. Romanul „Regele” se adresează în primul rând acestui tip de cititori, de care își bate joc cu subtilitate, în metatext; din... respect pentru incultura și pentru lipsa de gust estetic a cititorului contemporan, un roman cavaleresc este transformat în kitsch postmodernist cu toate ingredientele de rigoare: intertextualitate, pulverizarea personajelor, fragmentarea narațiunii și simplificarea ei extremă etc. Valorile tradiționale sunt ridiculizate, sugestiv în acest sens fiind dialogul despre elementele fantastice care apar în basmele de mare circulație: „Balaurii adevărați sunt danezi și vorbesc daneza, o limbă pe care danezii înșiși o descriu drept o boală de gât mai degrabă decât o limbă. Pentru a ademeni un balaur trebuie să legi o fecioară de o stâncă. Fecioara trebuie să fie legată în așa fel, încât fiecare parte a trupului ei să rămână la vedere pentru balaur. Multe tablouri celebre înfățișează această tehnică: Ruggiero salvând-o pe Angelica, de Ingres, este un exemplu. După ce balaurul ți-a cercetat fecioara și a găsit-o pe placul lui, trebuie să pronunți una dintre provocările formale convenționale, în daneză (Jet adfordre dig till ridderlig camp este cea mai folosită) și apoi începe lupta. [...] Dacă dinspre creatură vine un amestec de flăcări și daneză, iar armura ta e toată pârlită și înnegrită, atunci poți fi sigur că nu te-ai luptat cu o șopârlă” (p.38-39).
Din legenda lui Arthur și a cavalerilor Mesei Rotunde nu mai rămâne mare lucru pe parcursul lecturii: magicul reprezentat de Merlin și de sabia Excalibur a devenit anacronic, Mordred este lăsat regent de Guinevere care preferă, în plin război, să serbeze venirea primăverii și să-și găsească parteneri întâmplători, alături de care să simtă... binecuvântata dulceață a orgasmului (mai ales că, neglijată și de Arthur, și de Lancelot, încearcă să-și uite vârsta), în vreme ce Arthur, Sir Kay, Sir Herlin cel Alb și Sir Lamorak își bat capul cum să rezolve greva muncitorilor de la căile ferate (în semn de protest, aceștia au sudat o locomotivă pe șine, blocând transportul de mărfuri și de călători) și își petrec vremea cu declarații de presă, interviuri și conversații despre război: „Dacă am putea ridica un zid, spuse Arthur, un mare zid în jurul a tot ceea ce ne este drag, și să-l apărăm, până la moarte, firește, cu tot ceea ce iubim înăuntru și cu tot ceea ce nu ne place dincolo de el...”. „S-a încercat asta, zise Sir Roger. Francezii au încercat cu Linia Maginot, - nu le-a folosit la nimic – și apoi chinezii, cu faimosul...”. „Mentalitate de asediu, spuse Arthur” (p. 101).
Ultimele două secvențe narative ale romanului – cea în care Guinevere „e așezată călare pe piciorul drept al lui Arthur, încercând să-i scoată cizma dreaptă” și cea în care este comentat somnul de sub măr al lui Lancelot – sunt un final provizoriu al unui roman în care, de fapt, nu s-a întâmplat nimic, atâta doar că s-a vorbit fără încetare despre artă, despre război și despre moartea surselor de inspirație „nobilă”. Cui nu-i place, i se oferă posibilitatea de a scoate de sub incidența realului tot ceea ce a auzit: „dar Lancelot doarme mai departe, ca și cum nu s-ar întâmpla nimic! Mă întreb ce visează”. „Visează că nu există nici un război și nici un Arthur și nici un Lancelot” (p. 141).